Vara, cu câteva săptămâni înainte de vacanța mare, cum îi ziceam noi atunci, erau Rusaliile. Sărbătoare mare la Gorj, hramul bisericii din sat, ziceau bătrânii înțelepți, festival, îi ziceam noi, copiii, cu gândul la halvițe și tiribombe. Pregătirea începea cu câteva săptămâni înainte, strângea mama unt, dădea brânză, lua ouă, aduna zahăr, se ruga pentru un kilogram de făină, lapte aveam de la țară și așa se făceau prăjiturile, felurite de Rusalii. Mare sărbătoare în inima noastră, habar nu aveam ce înseamnă, dar festivalul cu lumea adunată din toate satele din jur, ne atrăgea ca un vârtej luminos. Așteptam cu nerăbdare să îmbrăcăm hainele noi, rochiile aduse de tataie de la oraș, plimbarea în sus și în jos printre tarabe pestrițe, ocheadele fetelor din sat care ne urmăreau curioase ținutele noi, apretate. Umblam țanțoșe printre ele, crezându-ne deosebite de tot ce a văzut satul până atunci. N-o să uit niciodată câte priviri s-au întors după mine, purtând rochia albă, cu căpșune roșii, uriașe, aruncate din loc în loc. Rochia se înfoia și căpșunele deveneau fluturi ce zburau, făcându-mă și pe mine să simt cum mă înalț. Îl rugam pe tataia de la Gorj să ne explice ce înseamnă ”Pogorâre”, și tataia, pe limba noastră ne spunea că în ziua aceea, când apune soarele, se face gaură în cer și peste noi coboară Duhul Sfânt și ne arată cărarea spre Dumnezeu. Nici asta nu înțelegeam ce înseamnă, dar întotdeauna am așteptat de Rusalii, mai mult ca orice în ziua aceea să văd scorbura din cer și capul lui Dumnezeu ițindu-se printre nori.
Dimineața începea cu clopote puternice, chemând lumea la slujbă. Numai bătrânii se duceau, dar eu lipită de tataia nu lipseam niciodată. Acolo, la biserică, mă foiam, mă învârteam, mai ascultam, dar sufletul meu nu era încă modelat pentru ascultarea și înțelegerea acelor cântece de slavă și mulțumire. Răsuflam ușurată când slujba sfârșea, mă miruia părintele bătrân din sat și o zbugheam spre casă, târându-l pe tataia după mine. Urma masa cu toate rudele adunate, o așezam în curte, sub un cireș, să ne apere de soare, ne adunam, se spunea rugăciunea, tataia ne citea din cartea lui sfântă, apoi ne repezeam pe bunătăți. Venea uneori sora mamei din București, venea fratele mamei, masa era mare, mamaia și tataia se bucurau văzându-și și masa bogată și copiii adunați. Se povesteau întâmplări din copilăria lor, își aminteau șotii, spuneau năzdrăvănii ascunse, ținute secret ani de zile, atunci aflate și de bunici. Aflam că un băiat din sat o iubea pe mama, sau că un altul o aștepta de ani, mama râdea fericită și măgulită, dar schimba vorba, ca gelozia să nu pătrundă nicio clipă în inima sensibilă a tatei.
Apoi, spre seară, mă lua mama la îmbrăcat și pieptănat. Îmbrăcatul îmi plăcea, mă fandoseam, mă răsfățam, că rochia este prea lungă, că este prea largă, dar oglinda îmi arăta o fetiță a cărei singură menire era să crească frumos. Și creșteam frumos, curată, plină de seninătate și candoare în rochiile albe cu flori, fluturi, sau căpșune uriașe. Pieptănatul nu-mi plăcea, aș fi vrut părul lung, negru ca pana corbului lăsat în bucle pe spate, dar mama mi-l strângea vârtos în două cozi groase, împletite. Parcă așa nu mai eram zâna pădurii, cine a mai văzut zână cu cozi împletite, dar mama mă trăgea pe un scaun: ”stai potolită, măi fată, cu părul vâlvoi și negru, te iau țiganii din șatră ca fiind a lor.” Tăceam speriată, știind prea bine povestea tristă a unei fetițe din sat, nepoata mamei mele. Înger blond cu ochi albaștri, spunea poticnit fragmente din Mama lui Ștefan cel Mare pe ulița din partea de sus a satului, spre deal. Singură sau cu alți copii, recita mereu, ca pe o scenă, ținându-se de poalele rochicioarei și legănându-se: pe o stâncă înaltă, într-un vechi castel…. Cine o întreba, îi spunea cuminte că se face ”arctiță”, și ochii albaștri luceau sub visul visat cu ochi deschiși. Într-o zi a dispărut și cinci ani nu a știut nimeni nimic de ea, apoi au găsit-o niște rude într-o șatră, murdară, cu bani în părul năclăit. Au recunoscut-o după ochi și apoi țigancă blondă cu ochi albaștri în șatră nu mai văzuse nimeni. Au întors-o acasă, dar copilul ce visa la luminile de pe scenă, era acum bâlbâit pentru vecie.
Așa că de frica țiganilor îmi lăsam părul împletit, tăceam și înduram, în gândul de copil știind că pădurile mă vor recunoaște zână și cu părul adunat cuminte în cozi.
Începea festivalul. Lumea din trei – patru sate din jur se aduna, tiribombele se învârteau, vata de zahăr ne spoia fața, halvița ne colora dințișorii, ochii erau în toate părțile să nu pierdem nici privirile cu admirație din jur, nici tarabele pline cu trompete de plastic, fluiere, ochelari viu colorați, dar nici teama din învârtitul tiribombelor, țipetele, râsetele. Era o lume atât de colorată, totul era atât de viu, doar o mustață de țigan când apărea, răsucită și neagră, mă băga în sperieți și mă strângeam speriată lângă tata, de frica ducerii departe de ei.
Iubeam atât de mult ziua aceea, iubeam lumea pestriță a bâlciului, dar mai mult ca orice iubeam apusul soarelui, când așteptam curioasă, avidă, să-l văd pe Dumnezeu printre nori. Nu mi-era frică, spunea tataia că ne iubește, că noi Îi suntem copii, dar puneam dorință după dorință, visând cu ochii măriți de așteptare să apară odată. Adormeam pe iarba curată, în rochie de gală, cu fluturi, flori sau căpșune uriașe. Adormeam, visându-mă zâna pădurii, cu părul bucle negre pe spate, făcând minuni pentru spiriduși, troli, duhuri curate ale pădurii, adormeam visând o cărare ce pornea de la mine și se oprea la nori, cu Dumnezeu zâmbind din scorbura din cer.