După întâlnirea aceea dureroasă, ani de zile nu am mai știut nimic de Carmen, nu l-am mai văzut nici pe nea Toma, pe Carmen au mutat-o de la școală imediat, de a doua zi. Târziu am aflat că tata se mai ducea în piața de coșari și mai vorbea cu nea Toma, în încercarea de a-l schimba, de a-l face să vadă greșeala bătăii rupte din rai.

Am uitat cu timpul. Copilăria uită cel mai ușor. Și în clasa a cincea, la o perioadă de timp după ce începuse școala, Carmen a apărut din nou în viața mea. La fel de rece, la fel de inabordabilă. Eram la o școală din centru, cea mai apropiată de piața de coșari, familia ei stătea prin Romanești, aveau o casă mare, frumoasă, nea Toma era crunt la supărare, dar era foarte îndemânatic, făcuse casa cu mâinile lui, dar școala din cartier era slabă și ei o voiau doctoriță pe Carmen. Astea toate aveam să le aflu mai târziu, mult mai târziu. Carmen era schimbată, era rece cu toată lumea, dar cu mine era bloc de gheață. Am vrut să mă mut cu ea în bancă, dar m-a privit disprețuitor și a refuzat. Era înaltă, mai înaltă decât toate fetele din clasă și cu un aer princiar, de parcă făcea clasei o favoare, s-a așezat singură, în ultima bancă. Așa a urmat tot anul. Vorbea cu unii, răspundea uneori altora, dar de cele mai multe ori, stătea singură în bancă și desena cai, căței, pisici, inorogi, câteodată monștri, cred că desena după cum îi era ziua, după cum primise sau nu bătaie. Pe mine nici nu mă băga în seamă. Am făcut greșeala de a încerca să-i aduc aminte de unde trebuia să mă cunoască, s-a închis în ea. Nu, nu voiam să spun cu voce tare, în fața tuturor că ea lua bătaie, dar ei i-a fost teamă și s-a ascuns în ea. Se făcea că nu m-a cunoscut, că ce spun eu sunt plăsmuiri ale minții mele, era câteodată crunt de rea, odată, a amestecat apă cu cerneală și a pus-o strâmb pe masa mea, eu nu am văzut-o, am răsturnat-o și m-am pătat toată de cerneală, altădată, m-a împins pe gheață, am dat cu capul de pământ, altădată a pus un băiat să mă lovească cu un pietroi, m-a lovit la spate, razant, m-a dus diriginta la urgență, m-a cusut, toți cei din jur vedeau cât era de rea cu mine, simțeau, auzeau, încercau să vorbească cu ea, pe un trimestru a avut media la purtare scăzută, dar nu-i păsa. A continuat luni de zile să fie rea, diabolică aproape, asta când ieșea din crusta de răceală, a continuat să nu mă vadă, să nu mă bage în seamă, să se bucure de fiecare lacrimă pe care reușea să o provoace, de fiecare chin al meu, de fiecare privire întrebătoare a mea.

Îi povesteam mamei mereu ce face. Mă învăța să încerc diverse tertipuri, mă sfătuia, mă asculta și într-o zi am rugat-o să mă lase să o invit la mine, poate că va veni, poate că ne vom împrieteni. A pregătit mama fursecuri, a fost tata să vorbească cu nea Toma, l-a rugat, și într-o sâmbătă, m-am dus să vorbesc cu Carmen, să o rog să vină la mine să ne împrietenim.

Mă întorc acum în timp, ce trist mi se pare, ce frumos, ar putea un om mare să cheme în vizită pe cineva care este atât de rău? Numai un copil poate face asta…

Incredibil, dar Carmen a acceptat. Mi-a spus mai târziu că prea bine se simțise la noi în casă. Și mi-a spus că îi era rușine de ceea ce se întâmplase. Nu știa cum să mascheze totul, nu știa cum să facă să nu spun celor din jur, era un copil, se ascundea, răutatea era doar o mască. De fapt, Carmen era extrem de profundă. Gândea de atunci anumite lucruri, ca un om matur, judeca pe cei din jur printr-o sită a maturității, îi filtra, îi accepta sau îi recuza. Ani de zile am fost nedespărțite, eu, mică și brunetă, cu un păr tot timpul vâlvoi, ea, înaltă și blondă, tunsă scurt, militărește, cu o foarfecă ruginită, ca o răzbunare pe lumea în care crescuse, pe care o renega și de care a fugit exact în ziua cununiei mele, fără să se mai întoarcă vreodată…

Spune-ți părerea

comments