Cât eşti de mic, când te crezi mare!

Cum ajung unii oameni să se creadă atât de importanţi? Cum ajungi să te crezi mare? La un moment dat, pleci într-un sejur, undeva exotic şi auzi la televizor că acolo a mai fost şi altcineva, cineva cunoscut tuturor, un nume greu, cu bani grămadă şi mai auzi că şi altcineva şi-a luat acelaşi tip de maşină ca şi tine, tot un monden al momentului, iar un politician şi-a schimbat mobila, exact din acelaşi loc de unde ţi-ai luat-o şi tu, începi să te compari cu „lumea bună”, cu elita vremii, începi să ţi se pară că eşti ca ei, ai la fel de mulţi bani, te consulţi la doctorii răsfăţaţi, îţi faci manichiura în oraş, ce altceva vă separă? Urci şi te simţi din ce în ce mai bine, eşti invitat la diverse ospeţe, musafirii sunt alţii, începi să te fereşti de cei de până acum, parcă nu se mai potrivesc, nici prietenii nu se mai asortează, ce naibii! N-o să asculţi la nesfârşit văicărelile celor din jur! tu ai muncit, ai bani, meriţi mai mult! Da, meriţi alţi prieteni, meriţi alt anturaj, discuţiile de acum sunt mai elevate, femeile vorbesc despre bone, chiar bone străine, chiar aşa, te-ai cam săturat să faci lecţii, să faci şi acum la mate şi analize la gramatică, ar fi cazul să te gândesti mai profund la o bonă, cineva care să facă toate lecţiile şi să ştie şi ceva limbi străine, bărbaţii vorbesc despre politică, dar vorbesc lucruri pe care par că le cunosc, femeile vorbesc despre genţi scumpe, despre credite uriaşe, despre pantofi de mii de euro, despre parfumuri rare, despre retuşuri pe ici pe colo, o liposucţie nu ar fi rea, da, te-ai gândit şi tu la asta, dar ţi-a fost greu să scoţi gândul la suprafaţă, dar, la naiba, ai bani, toată lumea o face, eşti o mică Alice în ţara minunilor, totul în jur este nou, este facinant.

Şi urci, şi urci, la început te simţeai uşor stingheră în lumea asta, acum o cunoşti din ce în ce mai bine, îţi este tot mai aproape, era o vreme când îi ascultai pe cei din jur, acum te enervează, parcă nu ştiu decât să ceară, fiecare vrea ceva de la tine, prietenii noi te-au învăţat că cei vechi sunt plictisitori, mănâncă mici şi beau bere, ueehhh, parcă simţi miros de mici şi te bucuri că ai reuşit să scapi din mediul acela.

Ieri te-a sunat o prietenă veche, odată ieşeaţi împreună la o cafea, bârfeaţi, vă dădeaţi sfaturi, te-a chemat la o şustă la terasă, ai refuzat, nu ai timp de aşa ceva şi aşa ţi se părea dintotdeauna că este mult sub nivelul tău, deşi părea citită, uneori.

Urci, şi urci, altă maşină, alt sejur exotic, parcă uneori ţi-e dor de o petrecere din acelea făcute acasă, cu grătar, dar nu, ce înseamnă asta, deja nu mai este de nivelul tău, te cheamă fratele tău la masă, trebuie să te duci, este frate, deşi ştii că vei mânca piftie cu usturoi, şi sarmale, te duci şi dai sfaturi la toţi, este dreptul tău, eşti mai sus ca oricare dintre ei, le promiţi unora că îi ajuţi într-o problemă, ce te costă? sunt simple vorbe, sper că ştiu şi ei, sper că îşi dă seama toată lumea că tu nu faci parte din lumea asta pestriţă, cu fuste cumpărate din târguri, cu pantofi din magazine de pe străzi mărginașe, sper că îţi dau toţi seama că tu eşti un simplu trecător prin lumea lor, ai ajuns departe şi nu ai de gând să te întorci.

Şi timpul trece, te bucuri din ce în ce mai puţin de tot ceea ce ai, te izolezi, oricine te sună ai impresia că vrea ceva de la tine, eşti singur, bucuriile nu poţi să le mai împarţi cu nimeni, supărările nici atât. Doamne fereşte să ştie prietenii noi că tu ai tristeţi şi supărări, parcă vezi satisfacţia din ochii lor, chiar dacă încearcă să şi-o ascundă sub o mască de înţelegere și compasiune, ar da din cap, ar da exemple din lumea lor şi când te-ai întoarce cu spatele, ar râde şi ar bârfi, parcă ai da telefon cuiva din vechea gaşcă, dar dacă îţi cere ceva? Mai bine lasă!!! Şi amâni, amâni, fiecare clipă te îndepărtează de ceea ce contează, de prieteni adevăraţi, de fraţi.

Ce bucurie îţi mai aduce un concediu în Caraibe? Pleci gol, te plimbi pe plajele de lux, gol, te întorci gol, ai auzit diverse zvonuri legate de partenerul tău, copilul tău vorbeşte cu bona ce nu îndrăzneşte să vorbească cu tine şi fumează, prea mic pentru atâta fum…

Nu ştii cu cine să vorbeşti, copilul merge la psiholog, dar nu vrea să-ţi povestească nimic din viaţa lui, ai vrea să mergi şi tu la psiholog, nu te bucuri de nimic, ţi-ai pus sâni, dar nimeni nu-i vede, în jurul tău toate au sânii falşi, ai vrea să iei viaţa în spate să o duci undeva, la un mecanic, să-i spui: fă ceva, scârţâie, păcăne, schimbă ceva, o curea, un disc, numai fă ceva, să nu mă mai simt singură, atât de singură, să mă pot bucura de tot, să  văd bucuria, să-mi văd soţul dorindu-mă, să mă bucur de o poşetă luată de pe stradă.

Cât eşti de mic, când te crezi mare!

Spune-ți părerea

comments

4 comentarii


  1. Am invatat ceva in viata. Daca ai o parere proasta despre ceilalti, s-ar putea ca de fapt sa ai o parere prea buna despre tine. Si narcisismul asta exacerbat te izoleaza pana la urma de orice comunitate, incat ajungi sa crezi ca numai tu esti in stare sa te intelegi la adevarata valoare. De-acolo singuratatea, care nici macar nu te alerteaza.

    Cat despre prieteni, sunt unii cu care ramai toata viata, altii te acompaniaza pe anumite tronsoane, iar unii pur si simplu se pierd pe drum. Spor!

    Răspunde

    1. Așa este, cine merită să rămână lângă tine, rămâne. Dar trebuie să și știi să ții la ei, adică și în urcare să fii cu ei, să nu uiți de unde ai plecat!

      Răspunde

    1. Ai dreptate, eu pot să spun clar că rămân fata cu poșete din târguri, cu întâlniri la grătar, și cei mai buni prieteni ai mei sunt copiii mei!

      Răspunde

Lasă un răspuns la Cristina Barbu Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *