Câteodată îmi deschizi uși spre vise visate demult, apoi le închizi, mi le trântești în nas, nu mă simți, da, știu, simți atât de multe, uneori frumos, alteori ascuns, simți și frică și dorință de viață, simți oamenii pe care eu nu-i simt, dar pe mine nu mă simți, am fost înaintea ta, te-am tras de mână să vii după mine, te-ai strâns în tine, m-am dat și eu un pas înapoi, tot nu mă simți, rămân mereu, tot mai în spate, din ce în ce mai în spate, nu simți, se duc gândurile, se duce cerneala, nu-ți mai pot scrie, nu simți? se duce sângele prin vene, se scurge, udă pământul, se duce cerneala. Și mi-e teamă că vine ziua ta și nu știu ce să-ți spun, sau poate n-o să mai fiu, sau poate… eu știu? Intru în panică, dacă nu voi putea atunci? Clipe se duc, viața se duce, nu, cu siguranță voi fi și atunci, dar mi-a trecut un fior de teamă că poate n-am să pot, n-am să fiu în stare, poate n-am să apuc, și cine, Doamne, o să-i scrie? dacă așteaptă? dacă stă cu ochii în gol, nesimțind ziua fără scrisul meu? Iluzii, nu? N-am să reușesc niciodată să-ți dau viața peste cap, așa e? Viața ta este ordonată, viața ta însăși are cravată și costum, are pantalonii perfect călcați la dungă, își așează cuvintele ușor, unul după altul, le caută, să nu spună totul, doar un vârf de săgeată să arunce, să lase loc la gânduri, la speranțe câteodată, apoi le retrage: am spus eu asta? Viața ta are cămașă albă, gulerul întins, nu o va da jos niciodată să i se vadă pielea, nu se va lăsa să o ardă soarele, nu e loc pentru zdruncinături, așa e? Viața ta nu are blugi și tricouri lălâi, papuci scâlciați, zilele tale sunt ordonate, fiecare zi este o plăcuță de gresie așezată cu grijă ca într-o matrice dinainte stabilită, apoi altă zi, altă plăcuță, la fel de atent aranjată, presată, nicio ridicătură, nicio deplasare în sus sau în jos, doar duminica atinge puțin marginea săptămânii și o înghesui, nu prea mult, să se potrivească, apoi altă săptămână, alt rând de plăcuțe perfect calculate, la linie, când te întorci să privești în urmă, drumul tău este un pavaj lung, o piață istorică într-un oraș vechi. Viața mea este o puzderie de pietre așezate în dezordine, ba o placă de gresie roșie, apoi una albă, mai apare una neagră, apoi rămâne un loc gol, îl căptușesc cu o dală de piatră, și ce dacă nu se potrivește, nu e totul la linie, viața mea mai are colțuri, cioburi, câte o lespede desperecheată, cu crăpături. Și sunt fericită așa, nu cu totul ordonat, pot să evadez când vreau într-o căruță cu coviltir, să mă las dusă spre zarea ce cuprinde și marea și muntele și pe tataia. Zarea ești și tu, nu pot ajunge la tine niciodată. Și atunci nu mai contează nimic din ce a fost, trupul tău în cămașă imaculată, brațele tale cu mâneci atent călcate nu mă mai duc ”acasă”, nu mai simt cerul de deasupra, nu mai văd lumina, sunt legată la ochi, venele mele au cerut dragoste, ființa mea a cerut brațe calde, am riscat, imens am riscat, n-am știut că se cheamă risc, mă lăsam dusă de sentimente, m-am aruncat cu capul înainte, am vrut să dau totul, dar nu mi-ai cerut, nu voiai nimic, nu aveai nevoie. Dar a fost frumos, magnific să caut! Voi rămâne pe șinele acelea care mă duc spre zare, când vreau să te văd, închid ochii, iar tu, dacă vei vrea soare, mare, vânt, valuri, mă vei găsi într-o căruță acoperită cu pânză de cort peticită. Trebuie doar să fii liber, să vrei să fii liber, să iubești căruța care te duce prin viață, să iubești marea, vântul să-l lași să danseze cu părul tău, valurilor să le iei sarea pe limbă, muntelui să-i lași pletele verzi să crească, să nu-l rănești, să nu te ascunzi. Când nu sunt stele pe cer, să nu te sperii, voi lumina eu, am făclii în ochi, te conduc prin noaptea grea. Când vei vrea să-ți răstorni viața.
Dacă nu, voi rămâne liberă de tot, liberă și de tine, liberă de viață, nu sufăr, nu plâng, nu ridic ziduri în jurul meu, din orice am învățat, chiar și din izgonire. Așa de mult timp am rămas captivă într-o viață, făcând ce nu mi-am dorit, așa de mult am rămas captivă lângă tine, te-am ținut și pe tine captiv între cuvinte, nevrând asta, încât vreau libertatea absolută, doar marea mi-o poate da, doar zarea mi-o poate aduce și plec cu pijamaua în mână, de-a lungul a două șine paralele, pe drumuri pe care nu le-ai vrut colinda cu mine, spre zarea mea.
Am trăit povestea de iubire, cea mai lungă din viața mea, nu, nu cea mai lungă, cea mai intensă sau poate cea mai scurtă, 30 de minute. Locul acela a rămas în ceață, nu brațe care să mă ducă în soare, nu mâini care să mă doară când se strâng în jurul meu, nu cuvinte năvalnice pe care să nu le aud, pe care să nu pot să le aud de bătăile inimii, de tropotul făcut de fluturii din mine, nu buze strivite, nu sărut cât să mă țină o viață, flămând ca un copil orfan căutând o bucată de pâine. Acum mă doare doar locul acela gol, voi muri la fiecare întoarcere, timp de 30 de minute. Am fugit. Spre tine? La tine? În tine? Poate mă voi întoarce odată acolo cu tine și nu voi mai muri 30 de minute, să știu că n-a fost minciună, iluzie, joacă, plictiseală.
Nu mai e dureros, era dureros atunci când eu plecam, iar tu mă lăsai să plec și nu știam de ce, nu înțelegeam.
Lumina mea neîntâmplată! Lumina mea neîmplinită! Într-o zi, te-am iubit. Așa cum ești! A trecut mult timp, m-am învățat cu toate, cu plecări și întoarceri, cu cuvinte aruncate alandala. Au fost clipe când te-aș fi zgâriat cu unghiile pe pieptul gol, dar cămașa ta este lipită de corp, aș fi mușcat din carnea ta până când întrebările din inima mea își găseau răspunsul. Apoi, la un moment dat, am înțeles că nu am nevoie de răspunsuri. Nici întrebări nu-mi mai pun.
Hei, extraterestrule, vrei să vii cu mine să-ți întorc lumea pe dos?
Taina