Mă crezi geloasă Tu,Dorul! Nu știu, nu mi-ai spus-o, dar văd asta din gesturile tale, simt din privirea ta.
Ciudat, uneori sunt geloasă, deși gelozia a fost un sentiment străin de inima mea.
Și acum, uneori mă surprind urmărindu-te, Tu,Dorule din ochi, dar nu cu gelozie te urmăresc, sau nu cu gelozie întotdeauna te urmăresc, vreau să știu, vreau să aflu tainele privirii tale, vreau să aflu mecanismul cursei în care m-ai prins, poate dacă îl descifrez, cu formule, cu teoreme, sau altfel, cu deochi și descântece, desfac vraja, desfac cursa, bucată cu bucată, mă eliberez.
Te urmăresc, ești foarte atent când se apropie Andreea, da, simt un ac de gelozie, este frumoasă, este sigură pe ea, este blondă, este extrem de înaltă, aproape te depășește, cu capul foarte ridicat, cu privire de țurțure albastru, dar nu pot fi geloasă până la capăt. Uneori și bărbații au nevoie de sprijin, au slăbiciuni și sensibilități, momente de ridicare și coborâre în neant, viața nu îi iartă pe unii, le pune foc, le pune gheață, îi transformă în oameni mai buni, sau în statui imposibil de atins, unii ascund bine toate trecerile, dar existența de zi cu zi îi pune la zid pe alții, și atunci cad, au nevoie de ajutor, de un umăr pe care să plângă, o mână care să le șteargă lacrimile, chiar și pe cele nevăzute, strigate, gemute, jelite. Unele femei sunt incapabile să ajute un bărbat care suferă, sunt multe prea egoiste în traiul lor, crăiase ale zăpezii, adulate, obișnuite să fie ele cele sprijinite, ele cele pentru care se luptă, Elene din Troia, habar n-având în trecerea lor semeață că există alții mai triști ca ele? Cum pot ajuta un bărbat plângând? Îi arată decolteul? Picioarele lungi, interminabile, gleznele de gazelă? Ce poate face Andreea ca să mângâie sufletul unui bărbat în neant? Este femeie și se simte bine sub privirea lui și într-o zi, poate va deveni femeia-insectă, următoarea, deși, s-ar putea să devină el bărbatul – insectă, poate că vrea să o țină în brațe, mă doare gândul ăsta, dar gelozia se oprește aici, este atât de puțin. Eu sunt mult mai mult de atât și gelozia mea se oprește la un moment dat. Știu toate astea, dar parcă intru într-un tornadă, nu mai pot judeca, mă atrage ceva spre centrul tornadei și eu nu pot să-mi iau ochii de la tine, de la privirea ta, aș vrea să o descifrez, să o decodez, să-i aflu secretele, aș putea să mă feresc.
Nu îmi este teamă acum de ce-ți scriu. Mă gândeam că ar trebui să mă cenzurez, anumite sentimente, anumite resentimente nu ar trebui scrise sau spuse. Nu mi-e teamă de tine, nici vorbă, deși unele lucruri s-ar putea să le intrepretezi așa cum nu-mi doresc, să le înțelegi greșit. Când îți scriu, uneori știu că scrisorile mele nu vor ajunge la tine, nu pentru că nu ai merita, uneori am senzația că meriți tot ceea ce ai creat și surprins în mine, uneori am senzația că o mare parte din eu cea nouă este creația ta, tu ești începutul meu, dar cred că nu ai nevoie de ceea ce scriu eu. Nu ai nevoie de mine și de ceea ce sunt eu și nu ai nevoie de sentimentele mele. Scrisorile mele vor rămâne mormântul meu. Poate, nimeni vreodată nu le va avea. Poate, nimeni vreodată nu le va citi. Așa că vor rămâne ca un zid al plângerii pentru mine. Întotdeauna, ca să pot trece peste un impas, am scris. Exuberantă, rănită, dezamăgită, singură, flămândă, am scris. Uneori furtunos, incoerent, dar scrisul, discuțiile astea cu mine însămi, bârfa cu mine însămi, mă descarcă, uneori, am cântat, uneori am dansat, dar ca scrisul, tovarăș de drum nimeni nu mi-a fost.
Taina