Nu ştiu de unde a venit, nu sunt economistă, nu cunosc substraturile, legile după care se învârt rotiţele economiei, nu ştiam dacă este normal să vină, nu mă aşteptam la aşa ceva.

Bineînţeles că nu înţeleg nimic din ce se întâmplă, unde sunt banii? Unde au dispărut? Furaţi? Evaporaţi? Devalorizaţi?

Dar, normal, nenormal, a venit. Ziarele, televiziunile au anunţat-o de prin toamna lui 2008. Cu mare tam-tam. Nici nu ştiam ce înseamnă, după atâtea zvonuri, aproape că o aşteptam. Aproape toţi o aşteptam. Ca pe o mare doamnă.

Când a venit, ne-a dat viaţa peste cap. Lumea în jurul meu s-a prăbuşit. Vieţi răvăşite, slujbe pierdute, căsătorii distruse, iar unele rămase doar pentru a plăti datorii.

Niciunul dintre prietenii noştri nu a trecut prin criză neafectat. Unii au vrut să-şi vândă casa, să plece în locuri mai primitoare. Nu au reuşit. Piaţa imobiliară a fost la pământ, nimic nu se vindea, nimic nu se cumpăra. Alţii şi-au pierdut serviciile. Oameni cu multă educaţie, cu multă cultură şi bun simţ, au coborât din sferele lor înalte, din lumile lor neumblate de noi, din ce în ce mai jos, din ce în ce mai cu picioarele pe pământ, şi-au căutat slujbe din ce în ce mai puţin în legătură cu pregătirea lor.

Unii au supravieţuit, alţii au făcut tot felul de compromisuri care în loc să-i întărească, i-au doborât, poate nu financiar, dar ca oameni au căzut mult.

Lipsa unui bun simţ elementar, a unui caracter drept, demn, i-a transformat pe unii în robi, mă rog, nimic nou sub soare.

Cei tari au devenit şi mai tari, au trecut mândri, cu fruntea sus, poate şi-au pierdut slujba, dar au avut familia mereu aproape de ei şi au trecut prin toate victorioşi, triumfători ca nişte spartani.

Unii au minţit, au trădat, au înşelat, au călcat în picioare prieteni, colegi, spunându-şi: „ei nu ştiu ce este foamea!”, neavând habar, negândindu-se măcar că în numele foamei nu poţi face orice. Alții au găsit oportunități de face bani, și în lumea asta sărăcită, banul a devenit totul pentru ei, au dat la o parte prieteni de o viață, oameni la care pretindeau că țin, acuzându-i, tăvălindu-i în noroi, doar pentru a nu împărți oportunitatea cu alții.

Unii şi-au amanetat aur, bijuterii vechi, tablouri, amintiri, de partea cealaltă, alţii au făcut bani din suferinţa fraţilor lor.

Unii au luat calea jocurilor de noroc, poate nu câştigă niciodată, dar joacă mereu, joacă ultimul ban, în speranţa deşartă că un noroc de moment le va aduce salvarea.

Alţii se lamentează, oricând şi oricui, te întâlneşti cu ei pe stradă, se vaită, îi suni, se jelesc, te sună, se văicăresc, cu motiv, sau fără, pentru că într-adevăr le este greu, sau pentru că le este frică să nu le ceri ceva şi atunci invocă toată situaţia asta globală ca scuză şi ca pretext….

Unii beau. Beau ziua şi beau şi noaptea, beau în neştire, poate că beau şi înainte şi criza asta este doar un motiv, o justificare în ochii lor şi în ochii lumii, sau poate că acum încep să bea, şi dorm, şi beau, şi plang, şi beau şi asta e tot ce pot să facă.

Unii, speriaţi şi rătăciţi în pustiu, aleargă după câte o Fată Morgană, o găsesc, se aruncă în vâltoarea speranţei, trăiesc, mor şi o iau de la capăt, mereu şi mereu, unii au trebuit să ia decizii extreme și s-au clătinat sub greutatea alegerilor făcute, pentru ei, pentru familie. Alţii, izbiţi de valuri, de cruzimi şi nedreptăţi, au fost obligaţi să înțeleagă în sfârșit ce înseamnă viața, ce înseamnă un prieten, ce înseamnă o povară, au învățat să intre în ritmul trepidant al vieţii secolului 21 trăite contracronometru.

Iar alţii, s-au oprit din alergat. Obosiţi de alergatul dinaintea crizei, obosiţi de competiţie, obosiţi de propriile aşteptări.

Şi Andrei. Ani şi ani, şi-a propus ţeluri, uneori, imposibil de dus de oameni obişnuiţi,el le-a atins, le-a povestit, i s-au luminat ochii în timpul poveştii, ca la orice vis, a trecut povara ţelului şi pe umerii mei, crezând cu timpul că este şi ţelul meu… şi a reuşit. O dată, de două ori, de atâtea ori.

Şi într-o dimineaţă, a obosit, epuizat de criză, de atâta criză, adăugând criză cu criză, repetând criză, văzând criză, ascultând criză, ţipând criză, peste tot criză, oferte de criză, meniuri de criză, salarii de criză, preţuri de criză, băuturi de criză, prostituţie de criză, culcându-se în criză, trezindu-se în criză, a obosit.

Bărbaţii nu ştiu să plângă, dar aş fi plâns eu pentru el, pentru amândoi, nu ştiu să ţipe şi să trântească, nu ştiu să roage, nu ştiu să explice, nu ştiu să vorbească, ei deviază. Și atât.

Într-o seară s-a culcat Andrei şi dimineaţa s-a trezit un alt om, aproape un străin, din ce în ce mai speriat, crezând că îi cer, speriat că îi cer din ce în ce mai mult şi el dând din ce în ce mai puţin, din ce în ce mai departe, cu gândul departe, cu speranţele departe, cu trupul chiar departe, pe zi ce trece, mai departe.

L-am aşteptat, cuminte la început, speriată mai târziu, cu respiraţia tăiată după un timp mai lung şi învinsă la final.

Dar îl iubeam pentru ceea ce era el, pentru ceea ce simţeam alături de el, pentru ceea ce adusese în viața mea, era omul meu drag din momentul „DA-ului” care mă făcuse a lui, simțeam că atâta timp cât îl iubesc, va trăi şi voi trăi veșnic, ştia că fără dragostea lui, eu pot să mor. Lacrimile îi curgeau şi pe obrajii mei, întrebările i se opreau pe buzele mele, bătăile inimii le auzeam în pieptul meu, în zori, îi simțeam mirosul în cafeaua de dimineaţă, seara, în sevraj după lipsa lui de peste zi, râdeam când venea, mă chema să stau cu el o secundă în plus, dintr-o viaţă atât de dureros de scurtă.

Şi într-o zi n-a mai venit, nu cu totul. A venit doar ceea ce vedeam din el. Ceea ce miroseam, ceea ce simţeam, ceea ce bănuiam din el, nu a mai venit.

M-a uitat, am încercat să trec prin el, să ajung la el. Şi nu puteam. Închidea totul. Şi cheia o arunca.

Îi aminteam de clipele noastre dragi, de demult, dorind să fim doar noi, fără părinţi, eu încă studentă, am plecat de acasă, stăteam cu chirie, dădusem copiii la creşă, pentru că nu aveam bani să luăm femeie în casă, ziua munceam pe brânci, învățam, seara ne regăseam toţi patru, noaptea, în somn, ne bucuram când dădeam peste trupul celuilalt, şi viaţa avea un sens, cu adevărat. Aș fi vrut copii mulți, să ne umple casa, umbre mici ale mele și ale lui, să-i văd cum cresc, cum plâng, cum râd, să știu cum creștea el, cum plângea el, cum râdea el. Duminica, mă trezeam ca un copil leneş, mulţumindu-i zilei, mulţumindu-i Tatălui că am făcut ochi lângă el, zâmbindu-i, cerându-i să mă mai lase să dorm, să mă mai lase să visez, să mă mai lase să-l iubesc. Nu aveam prea mulți bani, aveam atât de multă dragoste. Tot ce era frumos, sentimentele frumoase nu trebuia să le lăsăm să treacă. Viaţa adevărată nu trebuia s-o lăsăm să se ducă aşa uşor, amintirile nu trebuia să le lăsăm să moară.

Şi acum? Îl mângâiam, îi atingeam pielea, carnea, încercam măcar în dragostea cărnii să-l fac să se întoarcă la mine, îi simţeam sângele dorindu-mă. Dar ochii lui mă respingeau, când pricepea ce vreau, şi braţele lui mă dădeau la o parte.

Strigam singură în pat, ca Omar Khayamm ”Şi trupul tău, care mi-e astăzi cel mai dorit dintre limanuri…”.

Într-o zi, aproape că nu mi-a mai vorbit, într-o zi, n-a mai întors privirea după mine, nu m-a mai căutat, nu m-a mai găsit…

Credea că îi cer prea multe, eu nu-l ceream decât pe el.

La un moment dat am învăţat să nu mai cerşesc nimic.

Din ce în ce mai departe, nemaiştiind nimic despre mine, ducând copiii, aducându-i, fiind în continuare tatăl perfect, jucându-se cu ei, ducându-i în parc la tenis, sau iarna la patinoar, făcând cumpăraturi, zâmbind când se întâlnea cu cineva, povestind aproape vesel, şi seara, închizând lacătul iar. Culcându-se cu el, în el, lângă el.

Ce puteam să spun, cui puteam să spun? Eram daţi de exemplu, eram invidiaţi, nimeni nu pricepea nimic, încercam să deschid gura, să mă eliberez, poate Carmen a înţeles prima că se întâmplă ceva, dar nu a dus gândul până la capăt.

Ce putea înţelege cineva din nebunia lui, din smintirea lui, când el în faţa lumii era tot el? Şi eu mimam fericirea! Era tot ce puteam să fac.

Uneori, venea cu jăratic în ochi, cerea reproşuri, implora reproşuri, după care izbucnea în descărcări de fulger, se liniştea şi pleca apoi de ruşinea descărcării.

Cu speranţele zdrelite mă rugam noaptea să pot evada din coșmar, să mă eliberez din plâns, şi din cădere, şi din singuratate, să pot scăpa din necunoscut, să mă pot refugia în lumea mea, pe Atlantida mea. Să nu mă lovesc prea tare la zdrobirea de pământ.

Curajule, au, n-ai putea

Să te strămuţi din casa ta?

Din coama de măslin rotată,

În inima-mi înfricoşată?….

 

Sufletul meu îşi pierdea veselia copilăriei, am învățat îndoiala, cine n-a cunoscut-o, să tacă, am cunoscut minciuna şi înşelăciunea, cine nu le-a știut, să nu judece.

În altă zi, a venit, tot gol, tot altul, dar cu miros străin. Inima mi-a împietrit, ţărm îngheţat pe care se sparg talazurile iernii, a tăcut, purta o taină pentru care nu eram pregătită, şi peste câtva timp, din nou, şi iar încă odată…

Abia atunci m-am prefăcut în nevastă cu adevărat, şi-am plans, şi-am implorat, și-am întrebat… şi când întrebările nu au găsit răspuns, m-am ascuns şi eu după un lacăt închis cu cheia.

Îmi recitam lecția de indiferență, îmi strigam mie că mi-e străin, plângeam ca Păunescu zdrobit de dragoste pierdută:

….. cândva te presimţeam pe-o fâlfâire,

Ştiam apropierea să ţi-o gust.

Acum chiar să mă tai, tot nu am ştire…

Că mi-e aproape pasul tău îngust…

Am plecat şi eu de lângă el, torturată de ruşine şi de neputinţă, sfredelită de durere, tulburată şi rătăcită, şi împovărată, orice dragoste are durata pe care o merită, atâta meritase dragostea noastră să dureze. Este greu adevărul, dar mai grea este incertitudinea.

Epuizată de întrebări (şi acum), de nesiguranţă și îndoiala trăită departe de ochii lumii, de singurătatea mea trăită şi neştiută de nimeni, mă rog la Dumnezeu să treacă anii peste mine, să iert și într-o zi, poate, să uit.

Mă gândesc că dacă nu ştii decât tu acest secret murdar, este mai uşor să uiţi. Când, însă, toți cei din jur știu, când vezi milă, compasiune, când auzi cuvinte de compătimire, și vezi privirea lăsată când te apropii, sau mai mult, satisfacţie sub masca înţelegerii, ori evitarea subiectului știut de toată lumea, îţi e destul de greu să treci peste umilinţă şi furie. Măcar povara asta să n-o port…

Dar am iertat? „Şi-am încălecat pe-o şa” parcă nu mai este sfârşit de poveste….

Voi putea trăi întrebându-mă mereu: ”a fost sau n-a fost?”

Acum e liniște, atât de multă liniște, dar mi-e teamă că în liniştea de azi, îşi găsesc culcuş şi chinul care a fost şi poate neliniștea ce va veni…

Restul e tăcere..

Spune-ți părerea

comments