Trecuseră câteva luni de când plecasem definitiv de lângă Valentin. Eu eram o mână de om, aveam vreo 40 de kg, îmi ieşeau oasele prin piele, dar încă nu mâncam suficient, de teamă să nu mă îngraş. Încă îmi făceam masaje şi încă mă vedeam urâtă când priveam vreo oglindă, deşi tare îmi plăcea să ocolesc tot ce îmi arăta faţa mea.
De teamă bolii, tataie mi-a plătit un bilet la Sinaia. Am plecat cu mama, şi ce credeam că o să fie un supliciu, a schimbat definitiv modul de a mă percepe eu pe mine.
În primele seri, stăteam ascunsă, coboram la masă, dar nu voiam să mă vadă nimeni. Eram stângace, mă simţeam grasă, mi se părea că nu există nimic de retuşat la mine, adică, orice retuş era inutil. Omul care m-ar fi putut iubi aşa urâtă, aşa grasă, aşa stângace şi neîndemânatică, plecase din viaţa mea. Luptam cu amintirile, luptam cu el, cu ce simţeam, pentru că aşa promisesem, dar încă priveam peste tot să apară, căutam un pretext, un imbold să-mi uit promisiunile. Valentin deja nu mai apărea şi nu a mai apărut ani mulţi. Dumnezeu îmi aşeza covor cu flori în cale.
După câteva seri, un grup vesel de tineri, care mă vedeau retrasă în fiecare seară, şi-au făcut curaj şi au venit la mama să-i ceară permisiunea de a dansa cu ei. Mama de abia aştepta, s-a retras şi m-a lăsat cu copiii aceia. La început stângaci, apoi din ce în ce mai curajos, ieşeam pe ring şi dansam, uitam de toate şi dansam, eram invitată de toţi la dans, iar solistul din formaţie, avea un program special pentru mine în fiecare seară. Îmi cânta „Oci ciornie”, mereu, apoi „Ochi mari negri”, de multe ori, cobora în pauze şi dansa cu mine. Eu eram într-o derută totală, nu înţelegeam nimic, parcă nu mă mai simţeam răţuşca cea urâtă, parcă ieşeam dintr-un vis urât. Pluteam și încă nu înțelegeam plutirea. Eram liberă și încă nu înțelegeam libertatea. Eram ca o mică vedetă, simţeam cu simţurile mele de atunci că cei din jur mă plac, simţeam uneori şi gelozia fetelor, dar simţeam că trăiesc şi pentru prima oară după luni de zile, nu-l mai aşteptam pe Valentin. Era prima dată când înţelegeam ce făcuse, de ce o făcuse. Începeam să mă eliberez, să evadez din propriul prizonierat, să arunc lanțurile în care fusesem ținută, este adevărat, și cu voia mea, ani de zile.
Într-o seară, am primit o scrisoare de la un băiat: „Mă numesc Petru. Sunt blond cu ochii albaştri. Ar fi suficient ca orice fată să mă placă, dar nu mă observă niciuna. Sunt scund, sunt gras, faţa mea este plină de semne. Am stat lângă masa ta zece zile, aşteptând să te întorci doar odată la mine, să treci cu privirea asupra mea. Nici nu m-ai observat….”, mă rog, scrisoarea era lungă, o am şi acum păstrată în cutiuţa mea cu artefacte, am suferit pentru băiatul acela, pentru Petru, nu, nu-l observasem, am stat ore în şir să-mi dau seama unde putuse să stea, încercam să-l depistez după părinţi, dar nu, nu îl observasem nici măcar pentru o secundă. Petru era ceea ce credeam eu că sunt, numai că eu credeam că sunt aşa datorită geloziei, egoismului unui om care vrusese să mă aibă doar pentru el. Petru, era chiar omul care trecea neobservat prin viaţă şi plecase. Lanțurile lui erau puse chiar de el. Aş fi vrut să stau de vorbă cu el, să-i explic cum fusesem, cum crezusem că sunt, cum începuse concediul, cum mă transformase o perioadă atât de scurtă, numai că Petru plecase pentru totdeauna. Singurul lucru pe care-l putusem afla a fost că era din Cluj.
Dar şi asta a fost o lecţie pentru mine, învăţam atunci lucruri noi la orice pas, învăţam şi mă transformam, ieşisem din crisalidă, nu mai eram omidă. Eram fluture.
De 8 martie, a fost concurs Miss Primăvara. Nu m-am înscris, nu m-am suit pe scenă, nu m-am desfăşurat cu nimic, nu am dansat. Celelalte fete, unele românce, altele poloneze, vreo două turcoaice, s-au dezbrăcat, mă rog, atât cât timpurile le permiteau, au spus poezii, au cântat, au dansat. A fost aleasă o poloneză, dar la sfârşit a venit solistul formației de la hotel şi a spus: să alegem şi o miss autohtonă şi a venit în sală, printre scaune, m-a luat de mână şi m-a suit pe scenă. A fost o revelaţie pentru mine. Cu obrajii roşii, cu urechile arzând, cu ochii febrili, am înţeles în aplauzele tuturor celor din jur, în strigăte, că nu eram urâtă, că nu eram grasă, că puteam fi iubită pentru mine, că oricine, dacă voia putea să mă iubească.
A fost un început. Știam că va urma o luptă grea cu mine. Lanțurile căzuseră, dar erau încă la picioarele mele și nenumărate clipe în viață, mai târziu, le-am simțit înconjurându-mi gleznele, mâinile.
Mulți oameni din jurul nostru ne transformă mai mult sau mai puțin, ne fac să devenim altfel, părerile noastre să fie altfel, părți din noi să fie altfel. Unii ne schimbă în rău, alții în bine. Eu în ziua aceea de 8 martie am înțeles că nu Valentin făcuse din mine ceea ce eram, ci eu îl lăsasem să facă din mine o colivie în care trăiam, de fapt în care mă făceam că trăiesc.
Ca atunci, nu am fost vreodată mai frumoasă….