La întâlnirea de anul trecut, a venit Valentin. Acelaşi. Îmbrăcat în negru, ca întotdeauna, cu ochii lui verzi ca smaraldul, ca întotdeauna, şi senini, ca întotdeauna…

De ce oare mama, a simţit din prima clipă omul rău din el? Cum a putut să-l vadă, când era atât de bine ascuns? Pitit bine, după vorbe frumoase. Cred că am fost foarte îndrăgostită de el.

Şi fiind adolescentă și atât de îndrăgostită, iar dragostea mea nu a primit dragoste pe măsură, am rămas cu acest dor pe veci, și cu credința că dragostea este singurul lucru pentru care merită să trăieşti, să cauți, să mori, dar nu orice dragoste, ci acea dragoste – simbioză, acea dragoste desăvârșită, nesfârșită.

După atâția ani, am simţit inima încă bătând, am vorbit cu el şi glasul meu era aspru, dar inima încă bătea, poate pentru că lacrimile mele în urma lui au fost mult prea amare, eu eram mult prea tânără şi atât de fragilă.

S-a uitat fix la Andrei. Îl văzuse la un moment dat, nu plecase el din oraș când Andrei apăruse în viața mea. Apăruse deja, dar nu ştiam că atâta lumină îmi va aduce în viaţă, şi atâta noimă va da lumii mele, şi târziu, încoace, atâtea întrebări şi îndoială.

A crezut că Andrei este pentru mine un refugiu trecător şi atât. Era mirat că după atâta timp, Andrei este încă sensul meu.

L-am văzut cu coada ochiului, privindu-mă, l-am simţit studiindu-mă, era aproape, dar atât de departe, i-am simţit umbra toată seara, dar inima mea nu mai bătea decât de spaima celor trăite demult, genunchii mei tremurau doar de amintirea iubirii trecute, prima iubire trecută, primul sărut, când ochii nu cutezau să se ridice, când nici trupurile nu îndrăzneau să se apropie prea mult.

În liceu mi se spunea Tainibelle, copilul veşnic tânăr. Era la modă un cântec Annabelle, Annabelle, la plus belle fille de Bruxelles. Şi ca o recunoaştere a tinereţii mele, a fluviului de sentimente, a exploziei de viaţă, Daniela mi-a spus Tainibelle, copilul veşnic tânăr. Am rămas Tainibelle, patru ani, diriginta mă iubea, dar era geloasă pe puterea mea de a linişti copiii nebuni din clasă, pe care ea nu putea să-i ţină în frâu. Eu doar ridicam mâna şi se făcea linişte. Am fost un copil iubit de ceilalți, pentru că nu aveam spini. Aşa zicea diriginta.

În inima mea, am rămas Tainibelle, copilul care dansa înfăşurat în faţa de masă, pe catedră, copilul veşnic tânăr.

Şi Valentin nu cred că mi-a schimbat sensul vieţii, multă vreme a lăsat totul zadarnic în jurul meu şi în mine, şi păcat, mare păcat, a încercat să sfărâme o lume, un suflet, doar de dragul orgoliului lui uriaș.

Până la el, crezusem în oameni, nu am știut până la el ce mi se poate întâmpla. Apoi, nu am înțeles motivația pentru ceea ce s-a întâmplat, explicația pentru schimbarea lui. Am zguduit lumea părinților mei, iar el a zguduit lumea mea. Am rămas fără aer luni, săptămâni. Nu mai vedeam soarele, bucuria n-o mai simțeam, cicatricea rămasă undeva, în gândul meu, în inimă se cicatriza greu și nu mai găseam, nu mai vedeam frumusețea unui suflet adevărat, curat, sincer. Mă ascundeam după un zid ridicat, după o mască impusă, sperând ca nimic din jur să nu mă mai atingă vreodată. Dar nici așa nu era bine, pentru că nu mai simțeam nimic, nici suferințele celor din jur, am pierdut prieteni, nepăsătoare la chinul lor, indiferentă la viața lor, de teamă că suferința este una, și cumva mă va ajunge din urmă, o voi simți prin ceilalți. Târziu am început să văd iar în jurul meu, să conteze iar lumea, cuvintele, oamenii. Târziu mi-am recâștigat prietenii, am înțeles că nu poți trece pe lângă toți nonșalant, egoist, cu gândul doar să te aperi tu.

Pe Valentin ani de zile l-am ocolit, nu din teamă de el, mai mult din teamă pentru mine, trebuia să mă reevaluez, să mă compar pe mine de acum, cu mine de atunci. Era ceva ce nu-mi doream. Dar am dorit să o iau de la capăt, am avut puterea să încerc și un alt drum, am căutat din nou acea iubire – simbioză, acel dor pe veci, știam că pot greși din nou, dar am avut puterea să-mi asum riscul. Am trăit și am fost fericită. Am reluat calea mea de copil veșnic tânăr.

Dumnezeu ne dă câteodată multe de dus, de multe ori, nu înțelegem, ne luăm la trântă cu credința din noi, mult mai târziu, când toate se duc, realizăm că totul de la Dumnezeu este un dar, este adevărat, un dar pe care uneori îl cărăm greu, dar totuși un dar.

Spune-ți părerea

comments