Când ai plecat, am dat din umeri. Ei și ce? o plecare! O plecare între multe alte plecări! Ce mai contează o plecare? Eram învățată cu plecări fără întoarcere, fără posibilitate de întoarcere. Mi-era teamă de amintiri, dor câteodată. Altădată te întăresc, sau te fac să zâmbești, am făcut eu asta? Îți dai seama că nici măcar nu te cunoști, ai fi putut jura că nu ai fi fost în stare să reacționezi așa, sau să spui ceva, sau să mângâi într-un anume fel. De cele mai multe ori, dor. Dar mă gândeam că multe amintiri m-au durut, le-am repetat în gând ca pe secvențe de film și la un moment dat, n-au mai durut. Au devenit parte din viață. Apoi repetam altă amintire, alt film până la epuizare, altă parte din viață. Și tot așa, includeam amintirile în viață ca niște condimente, încercând să dau gust, aromă la ceva fad. Ziua era mai ușor, nu te căutam, fugeam, dacă mă lăsam să rămân cu ochii în gol, poate că alunecam în cursa amintirilor, dar nu-mi permiteam să mă las pradă, alungam amintirile de parcă dădeam cu mâna peste ele, le vânturam ca vântul frunzele rămase toamna prin copaci, sau aruncam deasupra lor o amintire urâtă, dureroasă și atunci, poate mai dureroasă acum, căci îi găseam sensuri noi, aruncam amintirea urâtă ca uliul într-un cuib de păsări, își luau zborul, gălăgioase, speriate, cele mici neînvățate să zboare, cădeau, se loveau de pământ, le rămâneau scheletele micuțe, se făceau țărână. Câteodată, oricât mă luptam cu gândurile, mă copleșeau, nu voiam să mă las învinsă, era ca și cum m-ai fi învins tu încă odată, ca și cum m-ai fi lovit iar și iar, nu trebuia, mă scuturam, pentru că nu aveam cu cine vorbi, vorbeam cu mine, la început singură în fața oglinzii, îmi dădeam exemple, mă întăream: ”Hai, ridică-te, dă praful jos de pe tine, știi că poți, știi că poți!”. Da, puteam, de cele mai multe ori puteam, dar cu cât chin, și ca să mă întăresc începeam să vorbesc cu mine peste tot, în mașină, pe stradă, conștientizam asta, mă auzeam, mă ascultam, mă speria, dar mai tare mă speria gândul că mă vei prinde iar în cursă, că mă vei răni iar. Și continuam să vorbesc cu mine, deveneam unul din eternii nebuni ai orașului, mereu aceeași, sau mereu alții? Habar n-am, oare sunt aceeași, sau dacă moare unul este înlocuit cu altul la fel? Sau cu altul diferit? Eternii nebuni rămân eterni, și dacă mor se mai găsește cineva peste ani să-și amintească: ”îl mai ții minte pe acela de dansa? Sau pe aia de vorbea singură? Sau pe acela de dădea din mână, saluta? sau explica?”. Mi-era teamă să nu devin și eu eternă, nu, nebunia mea, nu trebuie să devină eternă, dependența mea trebuia să moară, trebuia să o ucid eu, măcar să o omor odată cu mine, să nu dăinuiască, e prea mult, prea mare chinul, prea lungă durerea. Când am observat că unii se întorc după mine, mi-am pus căști să creadă că vorbesc la telefon sau că îngân vreun cântec, da, așa nu mă mai observa nimeni, treceam anonim prin viață. Și parcă mi-era mai ușor. ”Vezi că poți?”, îmi spuneam. Da, de cele mai multe ori, puteam, dar uneori nu mai aveam putere, mă lăsam copleșită, nici cuvinte urâte să-ți arunc nu mai găseam. Nici ocări, și știam atunci că nu te pot urî. Asta durea cel mai tare, îmi doream ura, râvneam la ură, voiam să mă lepăd de tine, așteptam cântatul cocoșului, și mă lepădam, îți strigam că te urăsc, dar nu puteam să dau la o parte ce fusese, nu puteam să arunc ce simțisem, să dau cu mâna peste o parte din viața mea, să o răstorn ca pe un pahar plin cu venin, să o șterg cu delete, ca să pun ură. Nu puteam. ”Pe ură nu poți clădi nimic, ca pe mlaștină!”, îmi spuneam mereu, mă justificam ca Apostol Bologa, mă întăream încercând să construiesc ceva, din tot chinul meu să clădesc, nu să dărâm. Și o luam de la capăt: ”Poți!” îmi spuneam iar, ”poți să uiți, poți să ierți, poți să lași în urmă!”. Da, de cele mai multe ori, puteam!

Spune-ți părerea

comments