Îmi doresc să trăiască Carmen. Îmi este foarte dor, Carmen era criticul meu cel mai obiectiv, ştia relaţia mea cu fiecare, ştia cum sunt toţi cei din jurul meu, chiar dacă nu-i cunoştea, avea simpatii şi antipatii, cel mai ades îi privea prin ochii mei, dar avea şi un simţ ascuţit, un fler de coiot bătrân. Nu o dată îmi spunea să mă feresc de cineva anume, nu putea să-mi explice de ce, pur şi simplu, aşa simţea şi nu o dată a avut dreptate. Îmi lipseşte mult, îi trimiteam pagini peste pagini şi ceea ce încercam să ascund, ea citea printre rânduri. Trec lunile fără ea, noiembrie fără ea, aş avea atâtea să-i spun! Când eram mult prea entuziastă, ştia să mă coboare cumva, din nori, când eram mult prea jos, ştia să mă facă să văd lucrurile mai roz. Atâtea s-au întâmplat şi ea nu ştie nimic. Mai verific câteodată adresa mea secretă de email în speranţa unei minuni, dar minunea nu vine…
Sunt încă obosită, am crezut că dacă voi dormi, îmi va fi de ajuns, dar încă mă simt obosită, aş vrea să-i spun şi asta, ea avea întotdeauna o formulă miraculoasă pentru mine. Îmi e greu.
Acum câțiva ani, în Andrei s-a rupt ceva, a căzut. Uneori nu mai poate. Eu într-un fel, am uitat să trăiesc. Trăiesc, dar nu aşa se trăieşte. Am uitat să urmăresc norii pe cer. Am uitat să prind florile de liliac alb în palme, atunci când se scutură. Am uitat să prind licurici, să ajut fluturii să zboare şi observ că ei au învăţat să zboare singuri, şi furnicile se învârt singure. Pământul se transformă fără mine, se îmbracă primăvara şi se dezbracă toamna, fără mine, eu, doar pe marginea geamului, constat că a mai trecut o zi, că a mai trecut o lună, un an. Fără mine. Sunt într-un carusel din care nu pot coborî. Mă doare transformarea pământului fără mine, chiar îmi este greu. Andrei parcă a pierdut curajul şi odată cu el, o parte din tinereţe. Înţelege, mă apreciază, mă laudă, dar este ca un copil mare şi răsfăţat.
Copiii au vise. Mihai se visează regizor, actor, Mihaela vrea să fie purtător de cuvânt la o revistă celebră, la o firmă celebră, planurile lor, visele lor trebuie să continue.
Eu am datoria să-i învăţ să viseze, să-i învăţ să fie liberi. Odată, o doamnă, foarte sigură pe ea, pe statutul ei, pe funcţia soţului, la un moment dat, după o perioadă de rău fizic, de ameţeli, de dureri de cap, mă sfătuia rece şi preţioasă, să-mi găsesc echilibrul şi toate problemele de sănătate se vor rezolva.
Cu siguranţă! Dar unde este dezechilibrul în toată treaba asta? Nu fac ceea ce este normal să fac? Eu cred că fac exact ceea ce trebuie să fac, duc visele copiilor mei mai departe, îi ajut să zboare, doamna acea înţepată nu ar face la fel? Eu sunt cineva pentru cei din familia mea, eu sunt cineva pentru copiii mei şi ei ştiu asta.
Întâmplările din ultimele luni mă fac să-mi reformulez părerea despre „a fi cineva”. La un moment dat, dintr-un banal incident, am înţeles că pentru anumite persoane, nu reprezint nimic. M-am dus la un coleg să-l întreb, mai mult în glumă, despre un contract. Mi-a răspuns ofensiv, agresiv, nervos. Nu am reţinut răspunsul, destul de dur, de altfel, am vrut să-l uit tocmai datorită durităţii lui, dar am reţinut faţa, grimasa de desconsiderare. Nu răspunsul m-a surprins. Rictusul feţei, urâţite de furie. Am înţeles, după cîțiva ani în care am fost colegi, după bucurii şi necazuri trăite sub acelaşi acoperiş în care muncim uneori cu drag, alteori, obosiţi şi frustraţi, că sunt un nimeni pentru el. Nu că m-aş fi aşteptat să contez prea mult, nici nu am urmărit de-a lungul anilor să contez cu ceva în ochii lui, nu m-a interesat persoana lui în mod deosebit, viaţa mea a trecut grăbită pe lângă viaţa lui, fără intersecţii, fără certuri, amiciţia s-a oprit la poarta institutului. Dar nu am crezut că sunt o insectă, o muscă pe care o alungi cu pliciul când ţi se aşează prea des pe faţă. Dacă soţul meu ar fi director pe undeva, dacă ar avea vreo funcţie politică, probabil că muscă de-aş fi, probabil de mii de ori de m-aş aşeza pe nasul lui ce şi-l vrea de mic-burghez, nu l-aş deranja. Pentru el şi bineînţeles, pentru mulţi, doar funcţia contează. Nimic altceva. Omul din spate, nu se vede. Funcţia îl ridică, funcţia îl face OM, funcţia îl face vizibil. Este trist când cineva te judecă după un ambalaj prea perisabil. În spatele funcţiei, rămâne doar fumul. Nu am auzit de funcţii politice, de titluri care să ridice un om, care să-l schimbe în bine, care să-l transforme din om în OM. Dimpotrivă, pe nesimţite, funcţia îţi dă verticalitate în viaţa de pe pământ. Te ridici pe vârfuri, îngroşi vocea: „sunt x-ulescu”. Probabil că de la celălalt capăt al firului nevăzut, cineva se ridică în picioare, te salută cu respect, şi poate cu puţină teamă, dar nu rămâne decât îngâmfarea. Şi se adună la altă îngâmfare şi se adună şi se adună şi ce ajungi într-un final, nu este decât o mască grotescă, ce nu-ţi aduce nimic. Nicio bucurie. Când ai pierdut funcţia, nu mai eşti nimic. Eşti gol şi singur. Îngâmfarea deja te face caraghios, nu mai are niciun suport. Ai pus cărămizi pe o temelie strâmbă. Şi ce ai ridicat, nu este decât o şandrama.