Cinstită să fiu, faptul că aşa mă vede un coleg oarecare, după ani în care am fost colegi, nu-mi creează niciun disconfort. Dar există acolo şi oameni care contează mult pentru mine şi uneori, știu, cu o înțepătură în inimă că, dincolo de timpul de lucru, eu nu mai exist.

Am mulţi prieteni, prieteni vechi, relaţia noastră este rodată, este verificată în multe situaţii, au fost momente, în care la miez de noapte am avut nevoie de câte unul dintre ei şi a venit fără să crâcnească. Cu siguranţă, eu sunt cineva pentru ei.

Nu o să uit niciodată noaptea aceea de Revelion, acum câţiva ani. Îl internasem pe tata pe 30 decembrie. Făcuse un accident vascular, spuneau tranzitoriu, adică nu foarte grav, dar tata era masiv şi cei de pe Salvare au hotărât să-l interneze o zi, poate două. Sufeream numai la ideea că este în spital. Ura spitalul. Am stat toată ziua de 31 decembrie lângă el. Seara, pe la ora 22,00, am ajuns acasă. Eram bulversată. În ciuda pronosticurilor doctorilor, tata cădea, era din ce în ce mai rău, cu fiecare clipă ce trecea. Sufeream cumplit. Eu, în ciuda faptului că am fost legată de mama prin fire văzute şi nevăzute, am semănat cu tata. Nu fizic, ci la tot restul. Ne plăceau aceeaşi oameni, antipatizam aceeaşi oameni. Puţini aceştia din urmă, pentru că tata, ca şi mine se simţea bine în mijlocul oamenilor, îi iubea şi avea încredere în oameni. Era veşnic cu capul în nori, veşnic cu nasul în cărţi. Doamne, îl iubesc şi acum, atât de mult! Atunci, pe 31 decembrie, la ora 10 seara, am ajuns acasă. Nu mâncasem nimic toată ziua. Mă durea stomacul de foame, dar creierul meu nu accepta ideea unei cine după atâta timp petrecut în Terapie Intensivă, printre bolnavi, printre morţi, printre măcelari. M-am apropiat de geam, lumea începea sărbătoarea, pocnitorile începeau vacarmul, câinii îşi căutau deja adăpost, eu, stană de piatră, la geam, nu puteam să cred, nu concepeam, tata în spital, tata bolnav, mintea mea se învârtea şi se învârtea în căutarea unui punct de sprijin. Nu aveam nimic de mâncare în frigider, când ajunsesem, dezgheţasem nişte carne, dar nu puteam să mă dezlipesc de geamul îngheţat, picioarele, mâinile, refuzau să mă asculte, plângeam, căutam eliberarea în lacrimi, dar mă feream în acelaşi timp de mama, care cu câteva minute înainte, văzându-mă cu lacrimi în ochi, mă întrebase dacă știu şi altceva decât îi spusesem ei. Aveam impresia că trăiesc, undeva, deasupra mea, că altcineva este jos, eu plutesc deasupra, doar privesc, nu sunt implicată cu nimic. Doamne, cumplite momente, cumplit este şi acum să le retrăiesc! La un moment dat, a sunat telefonul, cred că se apropia de 11,00. Erau Marius şi Mariana, voiau să treacă să ne salute. Când au urcat, aveau mâinile pline de platouri, cu aperitive, cu friptură, cu prăjituri. Nu au putut să fie veseli, chiar dacă era Revelionul, dacă noi sufeream. Mâncam şi plângeam, ca în „Moartea căprioarei” mâncam şi lacrimile îmi curgeau pe faţă, fără să le pot opri.

În situația în care eu am astfel de prieteni, ce nevoie am de colegi cu grimasă pe față în prezența mea?

Aş putea să înşir pagini întregi despre prietenii mei şi o să o fac în semn de respect şi de mulţumire că există astfel de oameni. Într-o seară, m-a sunat Ileana, aflase că m-am operat, m-a întrebat de ce nu am chemat-o să mă ţină de mână? Nu o chemasem, este adevărat, fusese Daiana lângă mine tot timpul, ea se descurcă rapid cu doctorii, este şi ea medic, alergase, aranjase, dăduse ce trebuia să dea la doctori, la anestezist, la asistente, seara, când am ieşit din spital, Doina cu Sami au sunat, au sunat apoi și a doua zi, mă întrebau mereu cum mă simt! Şi iar întreb: cu astfel de prieteni, ce nevoie am de colegi cu două fețe?

Pe unii dintre prietenii mei, i-am cunoscut în ultimii ani, însă cei mai mulţi, îi cunosc din timpuri când nu aveam habar cât de important e ca cineva să fie lângă tine necondiţionat. Nu ştiu dacă sunt cea mai bună prietenă, dar sunt loială şi pot să iert şi să uit multe, atâta timp cât şi eu şi prietenii mei înţelegem că nu ni se cuvine totul, că în orice fel de relație nu trebuie să acaparăm totul, să avem totul, să cerem multe și să dăm puțin şi că Dumnezeu a înlesnit întâlnirea noastră ca să ne schimbăm, ca să ne îmbogăţim sufleteşte, să trăim împreună sărbători şi să plângem la înmormântări, să împărţim emoţiile, bucuriile şi tristeţile, să ne completăm, când este cazul, unii pe alţii.

În faţa prietenilor mei sunt EU, fără cenzură, în faţa prietenilor mei râd şi plâng şi ei nu mă judecă, prietenii mei mă susţin în ideile mele, mă contrazic, dar fără ambiţii şi orgolii, fără a vrea cu tot dinadinsul să aibă ultimul cuvânt, între noi sunt discuţii, păreri, opinii, nu concursuri, prietenii mei ştiu să ignore slăbiciunile şi rătăcirile mele şi ce este cel mai important, prietenii mei sunt lângă mine, chiar şi când greşesc. Dacă unui prieten îi spun despre altcineva, că este un om bun, el ştie exact la ce mă refer, el ştie exact că mă refer la sufletul acelui om, că mă refer la dărnicie, la generozitate, la responsabilitate, la autenticitate, la toleranţă, nicidecum la funcţia acelui om, la numărul de carduri şi la numărul de maşini din garaj, şi asta pentru că eu şi prietenii mei avem acelaşi sistem de valori.

În jurul tău, mulţi îţi fac la un moment dat, cerut sau necerut un serviciu, la orice vreme, un serviciu are un preţ, nimic nou sub soare, nu!? Un prieten nu-ţi va cere niciodată preţul servicului, chiar dacă pentru el a însemnat ceva, chiar dacă şi el a plătit un preţ, un prieten nu-ţi va aminti niciodată, în treacăt preţul acelui serviciu, un prieten va uita imediat acel serviciu, ştiind sigur că şi tu ai face la fel.

Între prieteni nu există orgolii, vanităţi, nici chiar de moment, se ceartă desigur şi prietenii, dar la urechea lor nu stă drăcuşorul cu urechile lungi, şoptindu-le: Păi ce, tu eşti prostul lui? Lasă-l pe el să-şi ceară iertare!!!!

Îmi aduc aminte de „Pact cu Diavolul”, cu Al Pacino, la finalul filmului, când vicleanul îşi plimbă ochii şireţi, perverşi, şi-i răsuceşte lacom, dorind să pună mâna pe încă cineva şi la final, căzându-i privirea pe un orgolios, zâmbeşte sigur pe el: „Hmmm, vanitatea, sentimentul meu preferat!!!”

Spune-ți părerea

comments