Aşadar sunt bine! Bine pe toate planurile! Dumnezeu are grijă de fiecare clipă din viaţa mea! Sunt ca o muscă sâcâietoare, mă agăţ de rugăciunile mele cu gheare de vultur, cu ultimile puteri, fără vlagă, uneori, dar mă agăţ şi Dumnezeu nu mă lasă. Când m-am născut eu, bunicul meu de la oraș, cel care m-a crescut pe mine, era deja de câţiva ani diagnosticat cu o boală de inimă gravă. Doctorii îi explicau neputincioşi că mai mult de 4-5 ani nu are cum să trăiască. Când am crescut suficient ca să ştiu că Dumnezeu există, mă rugam să ia din anii mei să-i dea bunicului. A murit când eu aveam 30 de ani. Nu ştiam dacă Dumnezeu a luat din anii mei, dar m-a ascultat. Am crescut cu conştiinţa că sunt înconjurată de dragoste de la cineva nevăzut. Am simţit dragostea asta clipă de clipă, am acceptat-o, m-am simţit în siguranţă. Am simţit-o şi la Bucureşti când am aflat că este bine pe toate planurile. Crezusem că Dumnezeu chiar a luat din anii mei! Dar Dumnezeu nu este aşa! Îmi plec fruntea, Doamne, iartă-mă că am putut să Te văd ca pe orice om…
Ce a fost oare?! Destin?
Albert Einstein: “coincidenţa e doar modalitatea lui Dumnezeu de a rămâne anonim”.
Cred că nimic nu este întâmplător! Un anumit moment, o anume privire, o întrebare, o simplă întârziere şi totul se schimbă, tot cursul vieţii. Rămân întrebările: de ce? dacă nu eram acolo? Dacă veneam mai târziu, dacă nu priveam atunci, dacă, dacă… Se spune că suntem rezultatul alegerilor pe care le-am făcut. Fiecare alegere înseamnă un alt şir de fapte, de stări în viitor, care vor modifica destinul nostru. Dacă într-un anumit moment, luam altă hotărâre, acum eram altcineva. Alegerile noastre din fiecare clipă pot aduce fericire sau suferinţă, lumină sau neant nouă sau celor din jur, ne eliberează sufletul sau îl înlănţuie pe vecie. Dar opțiunile dintr-un moment sau altul ne aparţin? Depind ele de alinierea planetelor şi atât? De starea noastră din acea clipă? De ce am avut starea aceea în acea clipă? Am ales eu, sau mi s-a impus de ceva mai presus de mine să aleg? Jonglăm cu alegerile, cu circumstanțele, cu soarta, ni se pare că ne jucăm cu clipele, cu detaliile, am scornit termenul “liberul arbitru”, pentru că vrem noi sau pentru că cineva mai presus de noi ne-a permis? Ne facem viaţa? Sau este scrisă deja? De câte ori ne aruncăm cu capul înainte?! În necunoscut, fără să știm ce urmează, fără să judecăm dacă este bine sau rău, doar sub impulsul unei stări de o secundă? Dar ne aruncăm, sau suntem programaţi să ne aruncăm? Liberi? Prizonieri? De ce uneori, având un careu de aşi în mână nu putem atinge fericirea, sau măcar o stare care să aducă a fericire? Alteori, cu cărţi de nimic, reuşim? Sau ni se pare că reușim, dar reușita ne poate duce pe o altă cale rătăcită. Şi greşim. Uneori conştientizăm că greşim şi ne zbatem şi ne promitem ca de data viitoare să fie totul altfel, făcând însă la fel aproape de fiecare dată. Aş vrea să mă întâlnesc cu fiecare EU de la capătul fiecărui drum, de la capătul fiecărei alegeri. Se mai spune că “oamenii adună toate greşelile din vieţile lor şi crează un monstru căruia îi spun Destin”. Într-un fel, la toate greşelile, îl luăm complice pe Dumnezeu. “Aşa a vrut Dumnezeu”, spunem şi stăm liniştiţi că nu suntem singurii vinovaţi. Şi mergem mai departe, fiecare cu viaţa sa, cu greşelile sale, cu motivaţiile şi justificările sale. Jocul destinului ne va duce, indiferent de calea urmată, în acelaşi punct în care „ne este scris să fim”. Pe o cale poate ocolită, pe un drum cotit, în zig-zag, prin momente ușoare sau mai grele, pentru a ne alimenta vanitatea, orgoliul de a fi singurul nostru stăpân, singurul care conduce șareta vieții, dar tot în acelaşi punct….