Am fost o naivă dintotdeauna, mergând până la prostie crasă, aeriană şi am crezut că cei din jurul meu sunt ca mine.
Mică fiind, părinţii mei au realizat că voi aparţine lumii cuvintelor, poate și al poveștilor. M-au protejat cum au ştiut ei mai bine, şi bunicii şi toţi cei din jurul meu, au creat în jurul meu o lume împânzită de zâne şi feţi frumoşi, când au realizat că izbirea de lumea reală va fi mult prea dură, era târziu, eu chiar credeam că în jurul meu trăiesc zâne şi prinţi.
Nu mă pricep la oameni, am spus-o de mii de ori, dar am crezut că anii adunaţi vor fi de partea mea. Şi nu sunt…
De câte ori am intrat undeva, în laborator, sau pe timpuri, în cancelarie iar prietenii mei, așa cum îi consideram eu, au schimbat vorba? Am simţit că sunt în plus, am prins priviri piezişe, cuvintele nu au fost spuse până la capăt, mai era ceva de spus, dar nu cu mine de faţă. De câte ori am strâns din pumni să nu întreb, să nu cert, să nu iscodesc? Și doar am plecat. Parcă nu mai era locul meu. Soarele ardea mai tare, şi aerul era mai incins, şi cerul mai cenuşiu.
Iar spun, nu mă pricep la oameni, nu ştiu să-i clasific, cercetez, privesc, analizez, dar nu ştiu să spun nimic. Eu ştiu doar prima privire, mi se pare că-i cunosc după prima privire. Şi mă înşel. De nenumărate ori. De cele mai multe ori. Oamenii nu îşi pun sufletul în prima privire. Dar eu, rămân la naivitatea mea, continui să cred în prima privire, în sentimentele, în simpatiile şi furiile care nu apucă să fie studiate, viclean. Şi ce este involuntar, este adevărat. Dar nu la actori versaţi. A două privire, când trece prin mine, realizez cât sunt de naivă.
Ieri seară, în centru, o fetiţă murdară cânta la vioară. Oamenii treceau nepăsători. Nimeni nu reacționa. Nimeni nu o vedea, nu simțea diferența între murdăria de pe picioare și suflețelul ei curat pus pe strune, diferența între viața ce o avea și splendoarea cântării. Am stat ore în şir pe o bordură, aşteptând o reacţie, un zâmbet, o privire întoarsă spre fetiţa oarbă. În aer plutea doar cântecul trist, dar nimeni nu-l auzea. Fiecare are problemele lui, nimeni nu se încarcă cu tristeţea celor din jur. Întrebări, nu-și mai pune nimeni legate de ceilați. Este greu! Câte un bărbat se apleca reflex şi arunca o monedă în şapca aşezată cuminte lângă picioruşul murdar al fetiţei. Cine putea să audă dincolo de sunetul vioarei? Cine avea timp să-şi imagineze viaţa micuţei trăită în stradă, cine poate să descopere sub zâmbetul meu, că simt mai mult, că sunt mai mult?
Ce învățăm de fapt în viață? Încrederea, prietenia, dragostea sunt sentimente cu care te naști, nu le ai, nu le vei avea niciodată. Cum să inoculezi cuiva încredere, sau dragoste? A fost învățat să le alunge, le va alunga de cum le va întâlni. Va merge pe linia învățată, chiar dacă cineva îl va întreba într-o zi cum îi este viața? Chiar dacă cineva își va rupe din el pentru a-l ajuta, poate îi va râde în față, dar va merge pe linia învățată. A neîncrederii, a neprieteniei, a neiubirii. Și atunci, ce învățăm în viață?
Citeam de curând, că oamenii sunt atraşi unii de alţii, sau sunt legaţi unii de alţii, nu prin ceea ce iubesc sau prin ceea ce admiră, sau apreciază, ci mai degrabă prin lucrurile pe care le urăsc. Am râs în sinea mea, prostii, am spus, dar privesc ceea ce se întâmplă în jur şi ajung să cred. Da, acum simt cum îi unește pe unii frica, neîncrederea, în niciun caz dragostea sau simpatia.
Nu pot să mă arunc pe oamenii din jurul meu, dar uneori aş vrea să-i miros, să-i ating, să văd aluatul din care sunt făcuţi, să mă ating şi pe mine, să ştiu compoziţia lor este aceeaşi cu a mea? Atunci, de ce nu simţim la fel? De ce nu vedem la fel?