Nu mă pot identifica deloc cu toamna aceasta. Parcă este o toamnă strâmbă. Acum este cumplit de frig, ca peste o oră un soare puternic să apară să ardă în jur, cu ultimele forțe este adevărat, dar arde. Două, trei zile cu vreme frumoasă, cu un soare plăcut, așezat în drumul lui spre alte continente, apoi din senin zile cu ploi reci, cu haine groase, cu cizme scoase prea din vreme din debarale, din cutii, și când picioarele încă arse de soare se obișnuiesc cu prizonieratul, cu strânsoarea încălțărilor de vreme rea, apare iar soarele. În colțuri ale țării au înflorit salcâmii, în alte colțuri a dat bruma. Mă îmbrac speriată de ceața de dimineață, în haină atârnând grea pe umerii încă neînvățați cu încărcătură de iarnă, apoi spre prânz când ies pe banca mea, soarele blând, domol îmi prinde fața în palme, mângâind-o. Stau ca o pisică leneșă, alintându-mă laolaltă cu pisoii deveniți tătici la multe case. Aproape că nu-mi mai rămâne nimic din sandwich-ul de prânz. Împart mâinile mele bucățele în dreapta și-n stânga, dar cearta mâților, acum stăpâni peste Macondo, îmi aduc primăvară pe buze. Râd, uitând de taina tărâmului meu. Râd uitând de toamna întortocheată, de frici, de ziua de mâine, de ziua de azi, de Tu,Dor! Doar râd!

Pe coridor, mă întâlnesc cu Tu,Dorul meu. Îmi vede râsul în ochi și râde și el. Mă ia de mână, prin mine trece un curent electric, întorc capul să nu-mi vadă pleoapele lăsate, dorind să opresc trecerea clipei, dorind curaj să strâng și eu palma mare, dar cu contur de femeie. Clipa trece, palma se lasă, mâna mea neputincioasă cade, pâlpâirea de curaj se stinge. ”Ești bine azi, Taina!?” și simt și întrebarea în șoapta lui. Cicatricea de pe frunte se ridică și ea în întrebare, dar privirea devine serioasă, așteptând răspuns. ”Sunt bine mereu!” îi spun, se întoarce și pleacă zâmbind. În urma lui, ochii mei rămân zbârlindu-i părul încă negru, măsurându-i pașii, numărându-i bătăile de inimă.

Acasă, pustiu! Copiii au plecat la școală, încă n-am învățat obișnuința plecării lor, Andrei este câteva zile în București, mă învârt, mă sucesc, nici foamea n-o simt, mai am o țigară prin casă, cred că mai am, caut, răscolesc sertare, găsesc una veche, o aprind și ies în curte. Deja este întuneric, noaptea vine din ce în ce mai devreme. Este frig și liniște.

Deschid televizorul din ce în ce mai rar. Știri despre războaie în coclaurile pământului, știri despre criză, aud despre accidente, două trenuri s-au ciocnit într-un capăt de lume, un avion căzut în ocean, copii pierduți…

Închid televizorul. Ce înseamnă așteptarea mea pe lângă nenorocirea pământului? Ce sunt eu pentru acest pământ? O fărâmă de nisip. Oamenii suferă în toate anotimpurile lumii, nici nu le aflăm suferința vreodată, oamenii plâng în fiece colț, unii se ascund și plâng, altora le vedem disperarea la televizor, ce înseamnă așteptarea unei vești de la un medic, față de suferința bolii unui copil, ce înseamnă o dragoste de taină culcușită acolo unde nu trebuia, cu chin, cu remușcări, cu întrebări, cu frica de păcat față de suferința împrăștiată în lume? Când eu aștept un rezultat, poate un copil moare undeva, când eu îmi las mâna mea în palma lui, poate o casă se dărâmă, poate un râu iese din matcă și ia totul în cale, poate o bombă sfârtecă undeva, poate undeva, cineva cade nevinovat, secerat de un glonț.

De ce plâng când poate și lângă mine oamenii mor de foame? Când lângă mine alții pătimesc rugându-se pentru izbăvirea definitivă din lumea asta?

Obosită, mă aşez ca pe ţărm şi aştept să mă regăsesc. Parcă și un pescăruș trece deasupra. A mai lovit un val și s-a dus! A îmbrățișat malul cu forță, regăsindu-l ca după drum îndelungat și i-a dat drumul, lăsându-l liber pentru alte valuri!

Plâng durerea celor de peste tot, jelesc, mă doare fiecare rană a pământului, fiecare deformare a lumii, dar eu nu sunt pregătită, nu încă. Mai am de plâns, mai am de mângâiat, de alintat, mai am de dansat, mai am de ascultat, mai am de văzut, de scris, de cântat, de mirat, de visat, de zâmbit, de aşteptat primăvara, mai am de mirosit florile albe de liliac, mai am de urmărit valurile, de înotat şi de zburat, mai am de chemat şi mai am de aşteptat, mai am de răscolit prin plete, prin ochi, prin inimi, mai am regrete, mai am emoţii, mai am…

Doamne, mai am?

Spune-ți părerea

comments