Ferestrele de la camerele copiilor dau în curtea din spatele unui bloc. Îmi place sâmbăta și duminica să stau la geam să privesc. În urmă cu câțiva ani, aici erau câțiva câini, formau o haită liniștită, nu se aruncau pe oameni, erau bine îngrijiți de locatari, erau hrăniți, doar păzeau soarele când răsărea, petreceau luna la gară când apunea. Nu făceau gălăgie, nu mușcau, erau doar pata de culoare din iarnă, iar vara, leneviți, propteau dudul uriaș să nu cadă. Șeful era Calu’, corcitură de lup, sau așa părea, frumos, țanțoș, cu blana neagră, lucioasă. Copilul din flori al unei lupoaice cu pedigree cu un câine masiv, vagabond ce făcuse imprudența de a se îndrăgosti de cine nu avea voie. Fugea lupoaica din lesă spre vagabondul ei jerpelit, cine poate pune piedică la dragoste? Un simplu carnet de sănătate, cu vaccinurile la zi? Se iubeau de parcă atunci se vedeau prima dată. Dar pe Calu’ nu l-a vrut stăpânul lupoaicei, l-a aruncat în stradă și a crescut câine pribeag, făcându-și loc prin viață cum a putut. Blând, devotat, atât de recunoscător celor ce-l mângâiau. Ceilalți câini nu-I ieșeau din cuvânt. Stăpânea zările, se unea cu ce femelă voia, își creștea apoi puii cu grijă, cunoscând viața fără mamă, fără tată. Într-o zi, s-a aciuit o cățelușă mică, a venit cu capul plecat, cerând adăpost. A primit, a fost îngrijită, linsă, curățată, spinii din blană i-au dispărut, rănile s-au vindecat. A devenit o cățelușă frumoasă, cu părul maroniu, scurt, femela preferată și în scurt timp, șefa haitei. Mică, cu picioarele scurte își lua funcția în serios, conștientă de munca ei. Aproape că se vedeau capetele plecate ale celorlalți căței în fața ei. Ea comanda când trebuia să latre, ea îi asmuțea când vreun țigan speriat numai de idea de haită, dădea cu pietre în ei, ea îi potolea. Păzea blocul cu devotamentul celui venetic, acceptat și iubit. Era o haită tare dragă mie, urmăream ore în șir de pe geam, sau din curte cum alergau iarna după mașini să se încălzească, cum se așezau vara, moleșiți sub dudul veșnic. Se alergau, se jucau, se iubeau, acceptau ușor pe alții, dar numai dacă veneau cu capul plecat. Cine venea semeț, era repede alungat. Făceau zid, încruntau sprâncenele, zbârceau botul a avertizare și cel vizat știa: pe aici, nu se trece!
Într-o zi, au dispărut! A trecut ceva timp, eram speriată, îi căutam și eu alături de locatarii blocului, unii au fost să-i scoată din adăpost, dar nu li s-a permis decât dacă-i luau în casă. Peste câteva zile, a apărut Calu’, zbârlit, iritat, nimeni nu se apropia de el, a zăcut multă vreme, fusese singurul care scăpase de ciuma cu lesă. A rămas singur mult timp, a păzit blocul și casele din jur fidel, dar dragostea și-a păstrat-o pentru el. Trecuse prea multă durere peste inima lui, ca un șuvoi de munte și luase totul în cale. Lăsase doar bolovani grei, legați parcă de picioare. Îmbătrânise.
Iarna asta, cei de la bloc i-au făcut un adăpost, o cutie de carton învelită în preșulețe. Iarnă grea cu zăpadă multă, cu ger. Nu ieșea des, se ducea o dată pe zi la alimentara din colț, unde un băiat cu inimă îi dădea resturi de mâncare. Într-o sâmbătă, priveam de la fereastră sihăstria lui, de nicăieri apare un câine zdrențuros, slab, cu o lăbuță atârnând, mușcat de un ochi. Se așează umil lângă adăpostul din carton, lingându-și rănile sângerânde. A rămas acolo câteva ore, Calu’ parcă nu-l vedea, dar nici nu-l gonea ca pe alții. După o vreme, iese din cutie și împinge câinele intrus să intre. Se așează lângă cutie, păzind-o. Apoi, spre seară se duce la alimentară și vine cu o pungă plină cu resturi. O bagă în adăpost și se așează liniștit lângă el. Pe un ger hain. L-a lăsat pe cel pribeag o vreme, aducându-I mereu resturi de mâncare, lingându-I piciorul lovit, ochiul aproape scos și când acesta s-a întremat, făceau cu schimbul. Intra Calu’ la cutie, stătea o oră, două, ieșea și intra pribeagul, stătea și el o oră, două, intra iar Calu’. Când soarele a dat, au ieșit împreună la alimentară, Calu’ încă sprijinindu-l pe hoinar. Așa sunt și acum, două dureri, două singurătăți, lingându-și unul altuia ofurile, dorurile. Doar noaptea îi mai aud scâncind, uneori urlând, amintindu-și, chemându-și prietenii din trecut.
Trăim noi oamenii, strângând. Orice, vechituri, haine, credite, ne legăm de ceea ce strângem, nu împărțim cu nimeni. Mor alții de frig, niciunul dintre noi nu dăm din adăpostul strâns cu atâta grijă, cu sudoare, cu frică, cu rate, cu nopți nedormite. Terminăm un credit, facem altul, ne mai trebuie o mașină, un aragaz, trebuie renovat apartamentul. Suntem legați pe veci de ceea ce strângem. Puțini primesc de-a gata totul și este de înțeles munca și teama cu care am strâns. Dar suntem legați pe veci. Suntem sclavi ai caselor, ai vechiturilor, ai mașinii, ai creditelor, ai pozelor cu noi din tinerețe, liberi, nedepinzând de nimic. Niciodată nu vom împărți casa noastră cu cineva pribeag, niciodată nu vom bandaja răni străine, niciodată nu vom alerga prin ger să luăm o pungă de mâncare unui vagabond. Ne e teamă pentru tot ce-am strâns. Suntem sclavi. Doar Calu’ rămâne liber!