Și eu mă schimb, există o eu veche și o eu nouă, mereu mă transform, dau câte o piele jos periodic, las în spate mereu câte o eu veche, merg mereu înainte cu o eu nouă. Cred că cel mai mult Andrei m-a schimbat, este atât de tolerant, de înțelegător cu toată lumea, ar putea ierta multe oricând, la oricine, la un moment dat, cred că am învățat și eu să iert mai mult, apoi Tu,Dorul m-a schimbat, copiii, munca, colegii, am adunat de la fiecare câte ceva, uneori bun, alteori rău, am luat din percepția lor despre mine, m-am ascuns în urma omului pe care crede fiecare că sunt, am devenit prizonieră în propriul meu corp, n-am mai știu să fiu eu, sau n-am mai vrut, era mai comod așa, uneori mi-a plăcut, dar adeseori nu-mi plac bucățile din mine ce au devenit, asta chiar nu ține de mine, nu este alegerea mea, face parte din acel drum deja desenat de cineva pentru noi. Cu Tu,Dorul, la început nu am putut controla dragostea, de fapt nu am recunoscut-o, da, erau niște sentimente noi, altele decât ce bântuiau prin mine de mulți ani, dar nu le-am recunoscut, parcă le-am făcut o analiză, rezultatele nu se potriveau pe profilul niciunei amprente din mine și când am început să intuiesc dragostea, nimic nu mai putea fi controlat. Pe atunci, încă nu puteam să-mi permit fuga și apoi, totul era nou, simțeam emoții netrăite, le bănuiam, le așteptam ca un licean, iubeam fiecare sentiment, mă uluia eu cea nouă, treceam pe lângă eu cea veche fără s-o bag în seamă, cu nasul pe sus.
Trecusem prin momente grele. Andrei m-a schimbat în bine, toleranța lui m-a făcut mai tolerantă, bunătatea lui, vorba lui blândă, a tăiat mult din spontaneitatea mea, mă completa, acolo unde eu săream în sus, apărea el și mă aducea cu picioarele pe pământ, m-a învățat că și prietenii greșesc, dar greșesc răniți fiind, suferind și eu trebuie să fiu acolo, să iert, să ajut, să pansez, să alint, copiii mi-au fost prieteni, au întregit viața mea, fericirea mea, liniștea mea, apoi într-o zi, nu i-am mai ajuns lui Andrei, nu s-a mai simțit suficient de bărbat lângă mine și un bărbat trebuie să se simtă bărbat, fizic, material, psihic, altfel este eunuc, fără să-i spună cineva asta, fără să-i spun eu asta, ci pentru că el nu mai putea susține financiar familia și asta a fost reacția lui: izolare, respingere, plecare la început în câte o seară, apoi definitiv. Pentru mine a urmat prăpastia, respingerea tuturor celor din jur, teama de a nu afla cineva și în felul acesta teama de a nu mai putea repara nimic, dacă știam doar eu, mai erau încă șanse, dorința de a uita, de a ierta, dar teama că n-o voi putea face în întregime. Când nu mai aveam putere, hotăram să renunț, dar uneori dimineața, mă lovea dorul de viața mea banală, de diminețile cu miros de cafea, de capul copiilor, ciufuliți, ieșind din cameră: hai, veniți și treziți-ne! Era semn că trebuia alintați, pupați, răsfățați. Ani de zile, toate s-au legat unele de altele, ca verigile unui lanț natural, au avut sens, un singur sens, au curs, dintr-o zi în alta, din an în an, din generație în generație și acum, parcă Dumnezeu s-a trezit, s-a dezmeticit, și-a spus: ”Hei, ce-i asta, ce-i cu atâta fericire?”, și-a dat seama că ne-a lăsat prea mult nepăziți, ne-a lăsat prea mult să ne bucurăm și ne-a trimis furtună din urmă, îmi dorisem liniște și avusesem liniște, nu-mi dorisem poveşti încurcate de iubire, nu-mi dorisem bărbați străini lângă mine, drame, povești, nu-mi dorisem nimic din ceea ce nu aveam. Numai că basmele nu sunt așa cum sunt povestite, uneori sunt greu de trăit și pentru mine au fost greu de suportat, unele s-au terminat, inima mea nu le-a lăsat să se sfârșească frumos, firesc.