Decembrie trece greu, frigul a pătruns în toate cotloanele, focul din cămine, calorifere, cărbuni, lemne puse să atâțe căldura nu reușesc să alunge un frig intrat în oase, în cărămizi, sub streașini. Viscol sec, fără ploaie, fără zăpadă. În alte colțuri, zăpada a acoperit casele, bătrânii dorm sub troiene, din cimitire doar câte un vârf de cruce mai străbate nămeții, la noi, doar viscol ce te ridică balon colorat în zări.
Îmi beau cu plăcere cafeaua de dimineață, aburul ce se ridică se luptă cu frigul din mine, îmi imaginez oștiri de vapori bătându-se cu oastele de particule de frig, teiul și castanii din jur se războiesc, își ascut crengile ca săbii scose din teacă, se duelează, se scutură, eu le hrănesc cu jăratic ridicat din cutia de cafea fierbinte, crengile se potolesc pentru câteva secunde de odihnă, apoi mai vârtos pleacă la atac.
Nu stau mult pe tărâmul meu, frigul este mult prea aspru, mă grăbesc spre coridoare mai calde. Institutul pare pustiu, pe marmura rece se aud doar tocurile mele, străpung liniștea ca o lance, zgomotul ritmic îmi sfâșie timpanele și apoi brusc o ușă se trântește în spate. Mă întorc, deși n-aș vrea, este ceva reflex, căutarea mea este reflexă, ochii mei pătrund mecanic prin orice gol, sau prin mulțimi și ajung la el, oricât m-aș opune. El îmi prinde privirea și zâmbește stăpân pe sine, aproape că îi simt flatarea, satisfacția. Și ușoara ironie. Sau mi se pare? Este doar bucuria reîntâlnirii dintre priviri?
Am făcut o gafă, mă rog, ca multe altele, mâna mea a pornit tot reflex spre el, stătea la o instalație, măsura, calcula, n-am gândit, l-am atins ușor pe tâmplă. A tresărit, apoi concluzia lui, poate reacție în lanț, la fel, fără să o treacă prin filtrul gândirii, a fost dureroasă, mi-a lăsat un gust cel puţin amar. Ironică. Aș fi vrut să mă disculp, să cer scuze, aş fi vrut să explic, nu știam cum s-o fac, cuvintele nu m-ajutau, obrajii mi-au luat foc, inima îmi bubuia, o simțeam ieșind cu vase de sânge prin mine, explodând, apoi când m-am întors acasă, am vrut să-i scriu o scuză, dar scriind, îmi dădeam seama că nu are rost. Interpretează mereu ceea ce se spune în jurul lui, ceea ce se întâmplă în jurul lui, cu el, cu ceilalți, ceea ce aude voit sau nevoit, şi uneori, interpretează greşit. Crede că-i cunoaşte pe toţi, crede după scrisoarea mea că mă cunoaște, după cuvinte scrise în momente de nebunie, de revărsare a inimii, crede că gata, mă și cunoaște. M-a sărutat pe obraz, m-a desenat pe mâna dezgolită de căldura verii, odată, m-a strâns câteva secunde în brațe, scurt, aproape necugetat, parcă a și regretat și acum crede că mă cunoaște. Mă cunoaşte bine chiar, pune ştampile, dă sentinţe, dă și sfaturi, îi simt ironia în colțul buzei, se vede cât colo că este flatat, nicidecum speriat de gestul meu, probabil se distrează copios de naivitatea unui om care, poate, a uitat să mai crească, să se mai maturizeze. Cine știe, poate dezechilibrată a fost sentinţa şi sfaturile curg gârlă. Nu sfaturi de prieten, ci sfaturi de undeva de sus. Dezamăgită, cine îmi ia dreptul să fiu? Respect, cine îmi ia dreptul să cer? Din discuţiile avute cu el de-a lungul timpului, am înţeles că îl mâhneşte lipsa de respect. De ce nu am voie să reacţionez la fel? Este undeva, pe un piedestal care îi dă dreptul de a fi altcumva decât cei de jos? Sunt eu, Eu, Taina, aşa cum sunt, poate mai sensibilă decât cei din jur, poate mai analitică, poate mai uşor de rănit, dar asta sunt, şi dacă asta îl deranjează, voi încerca să stau deoparte. Nu am nevoie de aprecieri, nu am nevoie de laude, nu am nevoie de podium, am nevoie să fiu luată exact aşa cum sunt. Nu sunt labilă, nu am probleme mai mult decât cei din jur, nu sunt dezaxată, nu sunt dezechilibrată. Am nevoie de prieteni, dar care să nu mă judece strâmb, cu ciocan de jude în mână şi de undeva din vazduh, să mă califice drept nebună, cu zâmbet ironic în colţul buzei. Prietenii mei nu mă critică, nu mă rănesc, nu mă califică ca fiind dusă, cu aer de atotştiitori. Cei care aveau dreptul să facă asta, cei care aveau dreptul la sfaturi şi la trageri părinteşti de urechi, au murit demult. Ceilalți, nu au dreptul acesta. Şi nu, nici el nu are dreptul acesta. În niciun caz cu zâmbet atotcunoscător, de om trecut prin viaţă. Nu de pe piedestalul pe care s-a urcat. De fapt, de pe piedestalul pe care l-am urcat eu. Mă doare zâmbetul lui ironic. Mi-e dor de zâmbetul lui cu soare. Să alunge frigul din jur.