Aveam, când eram mică, la noi în sat, în Gorj, un bătrân. Îl chema, de fapt, nu știu cum îl chema, i se zicea nea Tae. Avea un păr alb, alb, lung, numai bucle de argint și o barbă lungă de l-ar fi făcut invidios pe orice Moș Crăciun al vremurilor. În tinerețe se ocupa de biserică, făcea curat după slujbe, uda florile din grădină, curtea bisericii era ca o oază de verde și culoare, iar lângă fântânița din curte, ca apa să nu se împrăștie degeaba, făcuse un heleșteu înconjurat de pietre grele cărate cu greu de pe dealuri. În timpul slujbei, încremenea cu căciula strânsă la piept. Se ascundea într-un colț al curții, ca cei ce veneau la biserică să nu se împiedice de lacrimile lui. Mai târziu, un preot bătrân i-a descoperit vocea groasă, baritonală și ani de zile a cântat laolaltă cu corul bisericii. Duminica dimineața, când ne lua tataia la slujbă, ascultam cu capul plecat vocea lui, răzbătea printre toate vocile din biserică, mai mult prin evlavie, prin adorația care se simțea, prin credința adâncă cu care cânta, gros, lent, accentuând fiecare cuvânt de slavă. După slujbă, se apuca și deretica prin biserică, strângea, curăța, tataia îl aștepta cuminte cu mine de mână și când treburile bisericii se gătau, stăteau amândoi de vorbă, așezați pe pietrele din jurul fântâniței. Vorbeau despre Dumnezeu! Eu mă jucam, vânturam apa din heleșteu, îi puneam pietricele în cale și fericită vedeam cu apa se aduna, apoi reușea să dea pietrele la o parte și să-și facă loc spre curgerea dată de Dumnezeu. Nu eram atentă la discuția celor bătrâni, dar ajungeau la mine cuvinte și din când în când se ridicau amândoi ca la o comandă în picioare și își făceau cruce cu capetele plecate. Dumnezeu însemna mai mult ca orice, mai mult ca oricine pentru ei.

Mai târziu, când forțele i-au slăbit de tot, nea Tae nu se mai ducea la el acasă seara. Baba lui îl înțelegea, apoi de singurătate, părăsită de moș pentru Tatăl ceresc, a pus mâinile pe piept și s-a dus la cele sfinte. Nea Tae, s-a rugat de preotul bisericii să-l lase să-și facă o colibă într-un colț de curte și ajutat de tataia și de câțiva tineri cu inimă mare, au săpat sub pământ, au întărit pereții cu piatră și acolo, în grota aceea și-a trăit nea Tae ultimii ani. Era tot timpul îmbrăcat într-o cămașă lungă, albă, care se confunda cu pletele argintii. Pe cap purta un fes alb, făcut de baba lui înainte de a se duce. Iarna, peste cămașa albă, își lua pe umeri o șubă groasă dată de pomană de un cioban. În picioare avea opinci pe pielea goală. Iarna, în rest umbla desculț. Era respectat de tot satul. Sfaturi despre credință, la el veneau oamenii să ceară, mai mult ca la preot, iar el explica fiece rugăciune cu palmele așezate cuminți pe piept. Nimeni nu pleca gol de la nea Tae. Pleca cu inima plină, pleca cu credința că duminica este sfântă, și la noi în sat, duminica era zi de pace, nu de muncă, nu de luptă. Postul era sfânt, ținut în rugăciune, gătelile erau făcute în vase speciale, pe care mâncarea de dulce nu le-a atins vreodată. Și lingurile și farfuriile de post erau ținute în bufeturi, păstrate în pânză țesută și scose doar de post, nu erau amestecate cu lingurile și vasele obișnuite. Și mai pleca omul din curtea lui nea Tae cu brațele încărcate de fructe, peste care niciodată nu uita să facă cruce. Fructe aveam toți prin curți, dar pere tămâioase cum avea nea Tae, nu avea nicio curte și toamna, când se coceau, îmi așeza un șorț pe mijloc, mă punea să-l țin de capete și mi-l umplea de pere dulci, cu gustul fructelor românești, necorcite cu fructele altor neamuri.

Într-o dimineață, nea Tae n-a mai ieșit din grotă. L-a găsit tataia venit să buchisească amândoi tainele cărții cu pagini îngălbenite de timp, de rugăciuni. Așa l-au pus în pământul cald de primăvară, fără lada de lemn ce eu nu înțelegeam ce înseamnă. În cămașă albă, cu fesul alb, cu părul și barba albă, cu aură de sfânt și cu alai de îngeri ce-i arătau cărarea spre casa Domnului și spre baba lui ce-l aștepta.

Tataia era un om sensibil. Adeseori plângea din senin, doar la o amintire, eram învățați cu emoțiile lui, iar el nu se ferea de noi. Dar când a murit nea Tae s-a ascuns. Și-a plâns lacrimile singur, și le-a vărsat doar lui Dumnezeu, știind bine că va pleca și el curând pe același drum, al cerului veșnic!

Spune-ți părerea

comments