Decembrie… frig… îţi intră în oase….
Şedinţă de cercetare. Ne adunăm toate laboratoarele într-o sală imensă, nici gând să poată fi încălzită vreodată. Ne strângem unul câte unul, înfofoliți în halate, în haine, tremurăm cu râvnă, poate adunați cu toții ne mai încălzim.
Nu-mi plac ședințele, statistici, rapoarte, certuri, avertizări. Evadez. Mă ascund după mine şi urmăresc, critic în gând, bârfesc cu mine însămi, este urât, dar îmi place, este o formă de mahalagism interior, dar mă înţeleg bine cu mine şi cred că n-o să mă pârăsc, deşi, eu ştiu? Uneori, te pârăsc ochii.
Am în faţa mea o fată răsfăţată de soartă, lucrează la un laborator alăturat. O urmăresc pe sub sprâncene, blondă (naturală?!), geantă uriaşă de firmă, haine extravagante, bronz obţinut cu trudă prin solarii. Ce înseamnă răsfăţul? Am avut mereu impresia de când am cunoscut-o că este o pictură, tone de fard, de rimel, de pudră. Se ascunde? Cine este? Probabil au iubit-o mulți, este frumoasă, pare frumoasă, dar o fi iubit-o vreodată cineva pentru ea? Pentru ea şi atât? Au strâns-mulți în braţe, dar a plâns cineva, seara, simțindu-se singur fără ea, răsucind în palmă poza ei? I-a urmărit vreodată cineva, din stradă, mişcările, i-a urmărit umbra pe pereţi? Şi când a apărut la geam, s-a luminat privirea lui vreodată? Dacă nu, atunci, ce e bogăţia, ce e răsfăţul? Nu, mulţumesc, nu dau nicio secundă din viaţa mea pentru o astfel de viaţă searbădă, mobilată de genţi şi silicoane, dar oare chiar aşa, oameni se împart în cei care au bani şi cei care au dragoste?
Aşadar, mulţumesc, Doamne, pentru bogăţia mea, am dragoste, cât să cuprind pământul de trei ori.
Mai încolo, o doamnă foarte serioasă, pare obosită, aruncă priviri spinoase în jur, este sau se consideră un fel de factotum, sub privirea ei înghețată mă simt ca un gândac de Colorado.
De la un alt laborator, o altă blondă realizată, sau, am înţeles, în curs de realizare. Colegii vorbesc multe, mai ales despre astfel de persoane. Am auzit că are un viitor soț foarte bogat, dar la carduri, vile și mașini are asortată o vârstă respectabilă. Din acel moment, blonda a devenit foarte serioasă, nu mai zâmbește, are un aer de om preocupat, cred că a citit ceva cărţi despre succes, frunzărind internetul. O fi citit vreodată că ghioceii apar primăvara? O fi urmărit vreodată, ore în şir furnicile în furnicar? Când ajung în faţa muşuroiului, lasă firimitura de pâine, intră, se asigură că este totul în ordine şi apoi se întorc după firimitură. Dacă le iei bucăţica de pâine şi o duci 10 centimetri mai încolo, fac aceiași paşi. În faţa muşuroiului, lasă greutatea, intră, se asigură că este totul în ordine şi apoi se întorc după fărâmiţa de hrană. Dar când să ia bucăţica, iar le-o muţi mai încolo. O caută, o găsesc rapid, după reguli numai de ele ştiute, a aduc în faţa furnicarului, o lasă, intră, se asigură că este totul în ordine, iar le iei fărâmitura, iar o caută, iar o duc în faţa muşuroiului şi aşa la nesfîrşit, ore în şir fac la fel, fără să schimbe regula, fără să obosească.
Am auzit-o într-o zi spunând: „nimeni nu te vrea când pierzi, când eşti nimeni..”. Cineva trebuie să te iubească, cineva trebuie să se gândească la tine, să viseze că te ia în braţe, că te strânge până la nefiinţă, sau măcar tu trebuie să iubeşti pe cineva, tu trebuie să vrei să ştii cum este în braţele cuiva, să-ţi fie frică că într-o zi n-o să mai fii şi n-o să ştii niciodată cum este în braţele cuiva, dacă nu există „cineva”, atunci eşti „nimeni” şi ai pierdut de abia atunci. Nu s-a născut bogată şi dintr-un complex neînţeles mimează bogăţia, uneori mănâncă scovergi uscate, dar dă 5 milioane pe o rochie, dintr-o pornire de moment, se împrumută la nesfârşit, cumpără farduri şi parfumuri scumpe furate prin străinătăţuri, poartă copii ieftine după mărci scumpe, dorind din tot sufletul, râvnind, implorând după lumea cu adevărat bogată, lumea în care şi soarele răsare doar dacă îl plăteşti (am senzația că versurile de la BUG Mafia sunt scrise de mine, acum). Blondă frumoasă și diafană, ascultă povestea până la capăt: soarele răsare nu doar dacă îl plăteşti, soarele răsare şi dacă-i zâmbeşti.
Mă ridic din contemplare câteva secunde, mi s-a părut că mi se adresează cineva, mă simt jenată de situație, dar se pare că nimeni nu este atent la mine. Mă întorc la bârfa mea. Or fi râs oamenii aştia vreodată, aşa din tot sufletul, cu capul dat pe spate, or fi hohotit de râs nedomolit? Aşa din adânc?
Mă întâlnesc de multe ori cu unul dintre colegii mei prin piață şi acolo îşi îngroaşe puţin vocea, îşi îngroaşe gâtul: „Bună, Taina!”. Să nu uit că este şef. Mental, a fost din totdeauna. Nu a putut altfel, o fi întins mâna cuiva vreodată, fără să se gândească la ce urmează să primească? Gol în interior, lucind pe dinafară, totul este împachetat într-un staniol care foşneşte, pare afectat, dă sfaturi, emite sentinţe, mitoman oarecum, nu poate face altceva decât ceea ce face, cărând în spate vânt, culegând furtună.
Unii dintre ei îmi sunt dragi, cu albul şi cu negrul lor, uneori am trecut în viteză pe lângă ei, ar fi trebuit să mă opresc să-i ascult, poate au o poveste, o rană, un vis spulberat, o deziluzie, durerea unei iubiri sfârşite, sau neîncepute, amintiri fără valoare, promisiuni încălcate.
Oamenii! Ca oricare. Oamenii vin şi se duc. Pe unii o să-i uit, unii m-au rănit şi am continuat să-i iubesc crezând că au făcut-o într-un moment greu pentru ei, refulând, unii nu mi-au greşit cu nimic, dar i-am lăsat să plece de parcă nu au fost niciodată, viețile, gândurile nu ni s-au întâlnit, n-au însemnat nimic.
Dar eu? Cine sunt eu? Ce merit eu? Duc minciuni în spate? Sau port lumină?
Nu ştiu de ce mă uit mereu în jurul meu, de ce disec realitatea în mii şi mii de fire, tai în două, în patru, în zece, oamenii de lângă mine, spintec lumea din jur cu puterea gândului, probabil comparaţia asta între mine şi ceilalți o fac ca să-mi găsesc mai bine propriul meu loc, să mă culcușesc liniștită în propriul meu rost, în matca mea. Știu cu siguranță că nu voi trăi mai mult, dar în mod sigur voi muri mai mult.