Restul iernii trece liniștit. Unele zile chiar anunță primăvara, dar se mai înfoaie iarna câteodată, nu vrea să cedeze terenul câștigat cu greu în lupta cu soarele. Mai plouă, mai ninge, dar pe zi ce trece forța iernii scade, puterea i se duce și spre jumătatea lui martie, deja slăbită, epuizată, iarna pleacă.
După scurta vacanță de Crăciun, ca o răzbunare pe umărul înclinat, ca o indiferență la indiferența lui, am reînceput să-mi cumpăr câte două țigări și o cutie de cafea. Diminețile nu au fost chiar blânde, dar îmi făcea plăcere un astfel de început de zi. Spre primăvară, pisoii mei, deja mârtani, au ieșit din casa din vecini și au venit zilnic la joacă și la pachețelul cu cărnică, păstrat special pentru ei. Mănâncă lacomi, se mai bat pe câte-o bucățică, apoi începe hârjoneala. Dimineața rece mă revigorează mereu și joaca cu pisoii îmi aduce zâmbetul pe buze. Pornesc spre laborator și de fiecare dată când mă întâlnesc pe coridoare cu profesorul Ineu, înclin umărul, iar ochii mei la întâlnirea cu el, capătă cristale de gheață. Inițial, s-a uitat surprins la mine, uitând de propriul umăr înclinat și de gheața din privirea lui, atunci înainte de sărbători.
Nu a mai intrat atât de des la noi în laborator, și când a intrat, privirea lui căutându-mă, m-am întors. Nu-mi trebuie privirea lui.
Numai că astăzi după ce am ajuns și m-am dus la masa mea de lucru, a intrat la câteva minute, a vorbit cu șefa, apoi șefa a venit la mine, m-a bătut ușor pe spate, m-am întors și mi-a făcut un semn să o urmez.
Ajunse lângă profesor, îmi spune că acesta începe un studiu și are nevoie de ajutor. M-a cerut pe mine. Am încremenit. Până acum se știa că lucra cu o doamnă din laboratorul vecin, prieteni vechi de familie. Perspectiva de a lucra cu el, nu-mi plăcea, deja privirea mea spunea multe în sensul acesta, dar și lucrul la o cercetare alături de el are avantaje și nu puține. Este o somitate recunoscută în lumea științifică și un articol la care să particip și eu coautor, ar fi biletul meu de intrare în lumea cu adevărat științifică. Mă uit cu coada ochiului la el, parcă îl văd pentru prima oară, el zâmbește larg, simt cum mă înroșesc și mi-e ciudă pe obrajii mei care-mi arată mereu stările pe care vreau să le țin ascunse. Oscilez, aș vrea să-i spun în față: ”Nu!”, să-i văd zâmbetul cum dispare, să-i întorc umărul și să plec, dar mi-ar plăcea să lucrez cercetare adevărată, să arăt ce pot, ce am învățat, nu doar să fac teste, analize, să pun în funcție instalația. Aș vrea să tremur lângă o experiență, să aștept rezultatul, să o iau de la capăt, să sar în sus când obțin ceea ce vreau.
”Da! spun, sunt de acord” și ochii lui capătă sclipiri de stele. Îl privesc serios în față, este ceva schimbat, nu l-am mai privit în ochi demult, când ne-am întâlnit, privirea mea a trecut razant pe lângă el, nu știu ce-l face să pară atât de schimbat și în drumul spre masa mea, întorcându-mă să-l mai privesc odată, realizez. Și-a ras mustața. Are o cicatrice mică, deasupra buzei, mustața i-o acoperea parțial, acum când râde, colțul buzei se ridică, accentuând râsul. Dar fața îi este mai luminoasă, trăsăturile ferme sunt parcă mai subliniate. I se vede forma buzelor, pline, observ în treacăt, dar mă întorc de teamă că obrajii iar or să mă trădeze. Mă întorc, dar parcă plutesc. Voi lucra cel puțin două zile pe săptămână alături de el. Chiar dacă odată m-a chemat la el în birou și mi-a dat un prosop să-mi șterg fața și părul de ploaie, de-abia acum voi trece cu adevărat dincolo de ușa masivă. Voi trece în lumea lor.
Mi-e teamă de privirea lui, dar mi-e bine!