Goana cailor sălbatici

Casa de la țară era în câmp, gara era pe undeva lateral, în față. Cele mai multe trenuri ce opreau, erau trenuri de navetiști. Muncitori prin orașele din jur. Unii erau din sat, dar unii erau de peste Gilort, aveau încă mult de mers până acasă. Treceau pe lângă curte, dimineața și seara, grupuri, grupuri, unii mai tăcuți, alții cu chef de vorbă. Dimineața treceau în liniște, vedeau vara copii în curte și nu ne tulburau somnul târziu al vacanței. Peste Gilort era o podișcă din scânduri, peste ea trebuia să treci. De câteva ori, am trecut și eu în drum spre rudele mamaiei. Aș fi preferat să o iau prin apă, podișca se mișca și gemea din rărunchi, ca un om bolnav. Închideam ochii și pipăiam pașii, altfel nu aveam curaj să înaintez.  De apă nu mi-era frică, ci de alunecarea în gol. La trecerea lor peste Gilort mă gândeam când vedeam cetele de navetiști trecând pe lângă casă. Mi se părea un chin zilnic, prea greu de suportat să iei podișca la picior și dimineața și seara. La vremea aratului, brazdele se lăsau până lângă gard, dar tălpile grele ale muncitorilor făceau cărare bătătorită, lată, să încapă mai mulți, din mers să poată tăinui, să-și facă drumul mai ușor. Pe cărarea bătătorită venea cu mânjii nea Băran, prieten cu tataia. Bătrân, mai bătrân ca tataia, cu o cușmă veche pe vârful capului, o purta și iarnă și vară, n-o scotea decât când băteau clopotele la biserică. Atunci se închina cu mișcări largi, cruce mare peste piept desena, cu fruntea plecată. Toată viața crescuse cai pentru munca celor din sat. Îi închiria numai la cei ce aveau grijă de ei, cel ce aducea calul flămând, bolnav, murdar sau obosit, a doua oară nu-l mai primea. Ziua întreagă lucra doar la grajduri, curate, ordonate, primenite frumos ca o casă înainte de sărbătoare. De restul, orătănii, grădină, avea grijă femeia lui. Când vreun mânz creștea mărișor, venea lângă casa noastră, punea șaua pe el, ne suia și ne învăța să-l îmblânzim. Simțeam, sub coapsele de copil mușchii tari ai mânzului fremătând, cu vremea am învățat vocea freamătului, când teamă, când nerăbdare, când sălbăticie, când dor de ducă. O luam pe cărarea muncitorilor, ușor, la pas, apoi mai tare, cu nea Băran mereu aproape, deslușind tulburarea mânzului, strunindu-i teama, învățându-l încrederea. Iubeam libertatea, iubeam goana peste câmpuri, eram mai zână a verii ca oricând, iubeam sălbăticia și îmblânzirea. Stăpâneam zările, stăpâneam la trap răscrucile, zăvoaiele, stăpâneam freamătul mânzului cumințit.

Stau acum cu capul pe pernă, îmi aduc aminte de bătrânii mei, eram copil, copilărie sublimă și curată am trăit, m-a învățat nea Băran să strunesc mânji, dar acum, privind în gol, îmi dau seama că hergheliile de cai sălbatici ce au trecut peste inima mea nu am știut a le-mblânzi. Stau și simt podișca de scânduri sub mine, o aud gemând, o caut sub pași și îi simt balansul, intuiesc alunecarea. Mă doare trecerea timpului, mă doare copilăria dusă, dar am trecut podișca șubredă și înapoi n-am să mă-ntorc!

Spune-ți părerea

comments

15 comentarii


  1. Cu toții avem amintiri din copilarie, amintiri puse in albumul copilariei care este pastrat in sertarul inimii, can crestem si realizam ca nu mai suntem copii, ne mai aruncam cate un ochi pe acel album si zambim…foarte frumoasa trecerea pe podisca subreda…

    Răspunde

    1. Mulțumesc, Eddie, amintirile din copilărie sunt pentru mine un punct de sprijin. Când mă simt golită, ele îmi umplu viața, chiar și prezentul.

      Răspunde

  2. N -am amintiri cu cai din copilarie, dar am atatea cu restul orataniilor din curte… Daca ar fi sa scriu din amintirile copilariei, ar trebui sa-mi fac un blog de nisa, cu arhaisme si obiceiuri pe care multi ne le-ar intelege. Dar si cei care le-ar intelege…

    Răspunde

    1. am amintiri cu cai, cu capre, cu iezi, cu porci, cu orătănii, sute, dar fiecare avea numele ei, cu moși și babe ca bunicii din cărțile de povești, cu preoți, cu pomi, cu sonde, cu vagoane, cu câini, cu arhaisme cu regionalisme, apropo, zilele astea râdea un coleg de mine când i-am povestit că mă mărisem și ieșeam în curte la țară în pantaloni scurți și mamaia îmi spunea: ”aoleu, intră în casă că te vede lumea despielegoită”! Am amintiri diverse din multe locuri, cu mulți oameni duși și dragi, aș vrea să am viață să pot scrie despre toți, chiar și despre tine, Daniel.

      Răspunde

  3. Minunat evocata experienta cu manjii. Daca ar incerca cat mai multi oameni sa invete rabdarea si increderea si colaborarea din relatia copil-cal, lumea asta ar fi mai buna. Ar trebui doar sa le permitem sa ne invete toate acesta prin ochii lor mari si blanzi. Cristina, incearca sa mai mergi la cai acum, ca adult, si veti putea trece impreuna noi punti, iar timpul se va scurge mai blajin asa cum o face vantul prin plete la galop.

    Răspunde

    1. sunt absolut convinsă că relația adult-cal te schimbă, atât de tare mi-aș dori, cum spui tu, să-mi treacă vântul prin păr în goana unui cal. Dar copilăria s-a dus și eu nu știu să mai strunesc caii, de niciun fel. Aș putea încerca. În amintirea lui nea Băran! Mulțumesc mult, Silvia!

      Răspunde

      1. Incearca, asa ceva nu prea se uita. Si garantez ca te vei simti din nou copil 🙂 si inca unul care poate sa rada la soare!

        Răspunde

        1. Vreau să fiu copil și vreau să râd în soare! Mă voi întoarce pe urmele copilăriei, poate există pe undeva un alt nea Băran care mai crește mânji.

          Răspunde

          1. te pot pune in legatura cu asemenea oameni minunati, spune-mi numai ce oras iti este mai aproape 🙂


          2. Ceva pentru reamintire si mers cu incepatori (dar si pe munte si cu peisaje senzationale) este langa Campulung Muscel (cam 170 km de Craiova) la 7 cai la Dan Mosescu. este o tura minunata de 1 zi cu 2-3 ore la urcare, pauza de 2 ore la stana cu bulz ciobanesc si carnati facuti direct pe jar si coborare cam 1-2 ore. caii sunt blanzi, merg impreuna, nu prea ies din rand (decat daca doresti asta si se imparte grupul intre cei care fug la galop in fata si incepatori care vin usurel).


  4. Mi-ar plăcea să călăresc un cal. Nu cred că am avut vreodată ocazia de a călării unul. Tot ce-mi aduc aminte din copilăria mea, este motocicleta bunicului meu. Una care mi-a lăsat o urmă pe care să nu o pot uita. Am în copilăria mea, vaci, găini, porci, gâște, pești, lac, bărci, păduri, căprioare, dar nici un cal. Și asta îmi pare rău, căci mi-aș dori să pot călării.

    Copilul acela nu cred că te poate părăsi vreodată! Consider că este uitat de către eul adult, sufocat de griji și stres. Copilul din mine trăiește și se bucură de viață alături de adultul de azi. Este o simbioză fericită 😀

    Răspunde

    1. Păi și la mine, dacă nu mai exista copilul alături de adultul din mine, probabil că scrierile acestea nu mai erau. Scrie mâna adultului cu inima copilului!

      Răspunde

    2. Incearca. eu am inceput echitatia la 35-36 de ani si m-a prins incredibil ca hobbby. Nu prea mai suport sa treaca luna si eu sa nu merg la caluti 🙂

      Răspunde

Lasă un răspuns la Silvia Iordache Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *