Iluzii la vânzare?

M-am plimbat ore în şir pe străzi. Sunt singură. Andrei a plecat la Bucureşti. Nu am ştiut ce să fac cu timpul gol. Şi cu mine goală. Străzile sunt pustii şi reci, şi umede. E frig, deşi miroase deja a primăvară. Mi-am spus, mă plimb până văd un liliac alb, dar ar fi trebuit să mă plimb încă o săptămână, două, trei, mi-am luat o cafea cu lapte şi un pachet de ţigări, m-am ascuns în Grădina Botanică, pe o bancă, acolo unde mă duceam cu tataie când eram mică, mi-am ridicat picioarele sus, pe bancă, zgribulită, legănându-mă, aşa pot gândi, şi am încercat să-mi fac ordine în gânduri, m-am ascuns de lume, nu mai ştiu să zâmbesc mecanic, m-am ascuns de Dumnezeu, nu voiam să mă vadă fumând, dar parcă printre crengile dezgolite, L-am văzut. Era trist, nu ştiu dacă mă mai poate răbda. Iartă-mă, Doamne, nu ştiu să mă ridic fără Tine. Am plecat, am aruncat ţigările într-o baltă, le-am privit scufundându-se, am plecat, am ascultat zgomotele caselor, luminile se aprindeau, pe geam am văzut o pereche îmbrăţişându-se, am zâmbit, oamenii se mai iubesc încă, sau se prefac? se joacă? într-un colţ, pe cer a apărut luna, doar cu faţa tristă, am crezut că a început să plouă, dar nu, plângeam, pe strada goală, eu goală şi pereţii miroseau a primăvară…

Prinsesem curaj și am întins mâna spre Tu,Dor! S-a întors cu spatele. Parcă jucăm o horă, doi pași înainte, doi înapoi, nu reușesc deloc să ajung la inima lui. Parcă sunt o păpușă de pluș în mâna lui, mă răsucește, mă schimonosește, apoi mă îndreaptă, mă netezește, apoi iar îmi întoarce inima la spate. Parcă eu ghiocel și el talpă grea ce calcă pe petale. Mă ascund ca într-o cochilie, dar urletul pornit sparge pereții subțiri, și aici o talpă uriașă calcă și mă sfarmă în fire de praf. Printre fire străine, abia mai respir. Văd mugurii de iarbă cum se pleacă la răsuflarea mea. Doar așa mai știu că trăiesc.

Am crezut că ai fost cadoul meu, Tu,Dorul meu şi ţi-am desfăcut pangliga imensă, am desfăcut cutia şi când am deschis capacul şi te-am găsit, un fior a trecut prin mine şi doar suspinul a ajuns pe buze, aveam o fericire în mine, alergam, mă zbenguiam, vorbeam neîntrerupt, crezând că aşa nimeni nu-şi va da seama de fericirea mea, spuneam prostii, banalităţi, te descoseam cu întrebări stupide, când îmi răspundeai, gândurile mele se încolăceau vesele ca o liană, în jurul tău, de gâtul tău. Ce viaţă a fost până la tine? Cum am putut trăi? Nu am putut duce atâta fericire, o purtam ca un trofeu, ca un curcubeu ce-mi încingea inima – brâu, ca o vină, te-am căutat să o împart cu tine, să te aline, nu să te doară, să-ţi fie bine, nu să-ţi dea rău şi m-am iubit, da, m-am iubit cum nu mă iubisem niciodată, mă priveam în oglindă şi-mi spuneam: asta nu sunt eu, sunt atât de frumoasă, sunt prea scuturată de banal, pe faţa mea este prea multă lumină, prea senin, zâmbetul meu este prea larg, unde e teama? unde sunt grijile? Inima mea, şi-a îngăduit, fără să întrebe, fără să-i pese, şi-a permis indecent, interzis, nebun să iubească. Există el, Tu,Dorul meu, sau l-am inventat? Şi mă sfâşie inima asta, şi mă ridică şi mă doboară, şi arde în emoţii de taină şi mă sculptează statuie măreaţă, mă compune simfonie, pentru ca în clipa următoare să mă coboare ridicolă în mesaje ascunse, în scrisori pitite de ochii tuturor. Există Tu,Dorul meu, sau este în mintea mea o aură de foc, de lumină şi dor? Exişti? Sau gândul meu te-a născocit, curat şi avid de tine? N-am dat buzna, am bătut la uşa ta, cuminte, timid, te-am întrebat dacă pot să intru, dacă vrei să intru şi mi-ai deschis. N-am întrebat de ce-mi deschizi, doar am intrat. Ce-am făcut? Crezi că am un cuţit special cu care împart viaţa ca pe felii de tort: uite asta este bine, asta este rău?! Nici nu m-am gândit ce fac, doar am intrat. Nici nu m-am gândit întâi dacă sunt la răscruce, nici nu am realizat întâi că am de ales, doar am intrat. M-a copleşit fericirea! Nu credeam că asemenea tulburare îmi poate face rău, emoţiile îmi curgeau prin degete, îmi alunecau şi deveneau cuvinte scrise, ajungeau la tine, sau nu? Nu mai știu dacă ți-am trimis ceva, pagini întregi se adună, pagină cu pagină mă afli, îmi cunoşti povestea rostită de mine, povestea mea, povestea ta, am scris din dragoste, am scris din îndoială, am scris din resemnare, am povestit din amintire, şi-am dat tristeţea mea, ţi-am scris neştiinţa, ţi-am dăruit nostalgia şi te-am întrebat de neputinţa mea şi râd şi-ţi spun în sinea mea, dacă nu mă vei omorî, voi fi mai tare. Nu mă omori, dar sunt din ce în ce mai slabă, când ochii tăi mă taie, undeva, adânc în mine, simt uşile cum se trântesc, este vânt, este pustiu, uit de mine şi hăul din adânc se hrăneşte cu renunţarea mea, cu resemnarea mea, cu neputinţa mea, nu vreau să mă omori, dar dacă o vei face, omoară-mă în braţele tale, strânge-mă, sufocă orice sentiment din mine, înnăbuşă dorul şi dorinţa şi mă vei omorî, strânge-mă şi du-mă departe de tot ce am fost odată şi nu mai ştiu să fiu, jeluiește-mă înainte, apoi trezeşte-mă la viaţă şi muşcă cu voluptate din tristeţile mele, din ciudăţeniile mele, poate că mă vor părăsi, luptă-te pentru viaţa mea, pentru ultima frântură de copilărie, pentru ultimul gram de tinereţe, nu mă forţa să-mi dosesc sentimentele şi nu-mi scoate iluziile la vânzare. Încă te aştept!

Spune-ți părerea

comments

2 comentarii

Dă-i un răspuns lui Natural Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *