Este noiembrie, apoi decembrie… verdele s-a transformat în ruginiu, miroase a toamnă arsă, apoi în câte-o dimineaţă, e alb totul, apoi gri, miroase a clopoţei, iar alb, iar gri, uneori, iar miros de toamnă arsă, din ce în ce mai sfârşit, mai obosit, apoi mult alb, miros de cozonac, miros de scorţişoară, de zahăr ars. Mă gândesc la mama, la tata, erau atât de bunici în mirosul de cozonac, le simt mirosul în aerul din jur. În fiecare an de Crăciun, ne făceau cadou un plic cu bani, îl puneau sub pom, în fiecare an la fel, același gest al lor, același cadou, dragostea lor într-un plic, căutau momentul în care nici unul nu eram pe aproape și aruncau plicul sub brad. Nu îmi lipsesc banii din plic la fiecare Crăciun, îmi lipseşte gestul lor, curat, convinşi că plicul va rezolva problemele lumii. Uneori amplificam problemele, născoceam altele noi, ca să le simt bucuria rezolvării din plicul de Crăciun. Şi amplificam surpriza şi bucuria. Mă strâng în mine, e alb totul iar, tata a murit după un Crăciun, este un dor nesfârșit în mine, nu vreau să-mi știe nimeni lacrimile, dar ele curg în mine și le simt arzând, lăsând cicatrici care nu vor trece niciodată. Și eu mă simt a nimănui, albul măreşte izolarea, sunt un pinguin pe un ocean îngheţat. Trebuie să-mi caut copiii, acum, trebuie să-i simt, să-i iau în brațe, ei sunt rostul meu, sunt verdele meu într-un ocean îngheţat, sunt pământul de sub picioarele mele, mă simt paralizată, mi-e dor de plicul de Crăciun. Vreau să treacă albul, vreau să mă întorc la verde, la albastru, vreau mirosul sării, vreau algele lipite de picioarele mele. Fiecare respiraţie, este în plus.
Şi apoi, cu nesfârşit nesaţ, iarna se varsă în primăvară, este februarie cu soare mult, simt iar oceane de sentimente, de trăiri, de năluciri, dar mă îndrept cu bucurie mare spre ceea ce voi trăi. Începe verdele…
Au dat buzna studenții. Se pare că a început sesiunea și unele dintre examene le vor da practic, în laboratoarele unde au lucrat, asta înseamnă că și la noi în laborator. Este lume multă, gălăgie, maşini parcate aiurea, în marea aceea de oameni, am trăit ceva cunoscut, nu îmi dau seama ce a fost, câteva secunde, am mai trăit asta odată, cred că am mai trăit. Închid ochii, adulmec ca un coiot în preerie. Mi se pare cunoscut ceva, zeci de priviri în jur, unele obraznice, impertinente, deja am învăţat privirea bărbaţilor, nici măcar nu mai îmi este frică, ştiu să mă apăr, nu simt nimic, nici bucurie, nici gol, nici nelinişte, doar indiferenţă, şi totuşi, ceva a trecut pe lângă mine, ca o aripă de înger, am simţit o privire, părea ceva văzut şi altădată, dar nu ştiu de unde a venit, nu ştiu unde a plecat, a rămas în aer, ceva, ca o boare de primăvară, a trecut un fior prin mine, am zâmbit, zâmbesc şi acum, va fi martie…
Certuri multe la institut. De ce oare? Suntem obosiţi. Suntem nervoşi. Prea multă lume, prea mare marea de oameni, prea multă agitație. Am avut iar o ședință a întregului colectiv de cercetare. La şedinţă, din ce în ce mai multă lume, de unde or fi toţi, de unde se adună? Pe unii nici nu-i cunosc. A venit directorul cel mare, a discutat despre fondurile tăiate, despre rezultate slabe în cercetare, parcă mănâncă jăratic uneori. Parcă îi ard ochii de dorinţa descărcării. Şi fulgeră, şi tună. Nu-mi place aerul din jurul lui. Miroase a furtună.