Azi noapte am visat-o pe Carmen. Era așa cum am văzut-o ultima dată, înger blond, rece, frumos, de neajuns la inima lui. Astăzi toată ziua m-am gândit la ea. Este crunt că nu am un mormânt la care să mă duc, să vorbesc cu ea, să-mi fie dor. Mereu sentimentele legate de ea le scufund, le îngrop, îmi refuz gândurile cu ea, tocmai pentru că mi-e teamă de dorul de ea, nici poze cu ea nu am, pleca întotdeauna când se făceau poze, îi era teamă că se va vedea mai târziu, se va compara și va pierde din orice comparație. Nimeni nu o putea înțelege pe Carmen, era ca un zid imens ridicat în fața lumii, de nepătruns…

Am cunoscut-o când eram prin clasa a doua, a chemat tata un sobar să ne repare sobele și a venit cu un înger blond de mână. La vremea aceea, cine voia sobar sau coșar, se ducea pe Lipscani, la capăt, la veceuri cum i se spunea zonei și își alegea din grămada de oameni murdari de funingine. Tata l-a ales pe nea Toma, pentru că era ceva mai curățel, neștiind că alegerea lui de atunci, îmi va marca mulți ani de viață prin prietenia ciudată, inedită, prin atașamentul pe care-l voi avea tot restul vieții mele pentru acel rece înger blond. Era ca un bibelou, frumoasă, diafană, dar extrem de rece, vorbea urât, înjura și taică-său ne privea mândru la fiecare înjurătură. Tata se uita oarecum jenat, îi era jenă de fapt, că noi ascultam cuvintele acelea urâte. Când, ascuns în sobă, nea Toma nu putea să vadă, a luat-o pe Carmen de mână sub pretextul că îi dă dulceață și i-a spus încet: „nu e frumos ca o fetiță să vorbească așa!”. „Lu’ tata îi place”, a replicat senină Carmen, și după un oftat, tata s-a lăsat păgubaș. Avea clară în minte ideea că o fată nu este fată pe de-a întregul dacă vorbește murdar. În ziua aceea, ne-am jucat cu Carmen, ne-am mirat de părul ei auriu, am pipăit-o de teamă că se va sparge, am mângâiat-o, ea accepta impasibilă orice atingere, orice mirare a noastră, primea totul ca o prințesă de gheață, ca și cum i se cuvenea orice vorbă frumoasă. În vremea aceea, eu făceam piruete, dacă cineva îmi spunea că sunt frumușică, îmi dădeam deja seama când eram gratulată din complezență, din politețe, sau mi se spunea asta pentru că într-adevăr eram frumușică. Carmen primea totul fără urmă de timiditate, știa foarte bine că era frumoasă, dar nu-i păsa, era mai mare ca mine cu mai mult de un an, dar eram amândouă în clasa a doua și era mult mai înaltă și asta o făcea în ochii mei și mai inaccesibilă. La vreo câteva luni după venirea ei la noi în casă, când deja uitasem de ea, treceam prin dreptul grădiniței care era atunci în spatele casei și cineva m-a strigat. Era Carmen, singură într-un colț, la fel de rece, dar cu un zâmbet de recunoaștere în ochi. Părinții o înscriseseră la o școală din apropierea pieței de coșari de câteva săptămâni, recunoscuse casa în care ne jucasem, ne mai văzuse, dar nu ne strigase. „Vrei să te iau pe la mine?”, am întrebat, fascinată de ideea de a o avea iar o după amiază întreagă numai pentru mine. I-am spus educatoarei că tatăl lui Carmen este la noi, ne repară sobele și că ne-a rugat să o luăm noi pe fată. Știind că este sobar, educatoarea nu s-a gândit prea mult. Incredibil, dar mi-a dat-o pe Carmen fără multă tocmeală. Am luat-o convinsă că îl vom vedea pe nea Toma când va veni să o ia, seara de la grădiniță. Pe tata l-am mințit de dragul jocului împreună, că nea Toma a lăsat-o la noi pentru câteva ore. Ne-am jucat, am sărit, am alergat pe stradă, la vremea aceea, trecea o mașină la două zile, eram feriți de praf, de nebuni, de gaze de eșapament, eram doar noi și strada. Am uitat și de lecții, nu venise încă vacanța, am uitat și de nea Toma. Târziu, a venit o educatoare și ne-a întrebat dacă fata este la noi. Era desfigurată de frică. A luat-o de mână și a plecat. Venise nea Toma, nu-și găsise copilul și o luase razna, trântise, amenințase, lovise. Atunci, în seara aceea, am aflat că unii copii sunt bătuți. Că nu toate copilăriile sunt ca ale mele. Sobarul și-a luat copilul de mână, ne-a arătat pumnul, a vrut să dea în tata, tata a sărit să o apere pe Carmen, a ieșit o harababură, un tărăboi la care Carmen a asistat fără reacție, parcă nu vedea, nu auzea, doar din când în când fața mică, de copil îi sărea de la palmele grele ale tatălui. Nici o lacrimă nu i-a curs din ochi. Nici nu se uita la noi. Era deja în lumea ei, ascunsă de umilințe, de bătăi, de dureri, de ochii lumii care pot judeca…

Spune-ți părerea

comments