Inimă de copil

În vara în care am făcut şase ani s-a dat o lege în care părinţii erau obligaţi să-şi dea copiii la şcoală în momentul în care împlinesc şase ani. Bine, părinţii mei lucrau în învăţământ, cunoşteau rotiţele sistemului şi portiţele de scăpare şi puteau amâna momentul, dar erau nehotărâţi. Eram micuţă rău, slabă şi numai ghiozdanul gol atârna cât jumătate din mine. Iar eu aveam un motiv să mai rămân la grădiniţă. Îl chema Radu, era un băieţel brunet, cu plete, cu buclele negre ondulându-se pe umeri, cu ochi negri, negri şi stătea tot timpul lângă mine, îmi mângâia părul şi îmi cânta: o locomotivă fuge-n fuga mare, şiruri de vagoane, trage după ea….. Erau momente magice pentru mine, mă pierdeam în ochii lui negri, iar la prânz, îşi alesese pătuţul de lângă mine şi sporovăiam minute în şir, până când unul dintre noi, cădea răpus de somn. La câteva case de casa bunicilor mei, stătea Corina, o altă colegă de grădiniţă. Duminica, vorbea mamaie cu mama ei şi ne întâlneam la joacă fie la ea în curte, fie la bunicii mei. Şi ea şi Radu continuau grădiniţa. Părinţii lor considerau că nu erau pregătiţi pentru şcoală.

În vara aceea, ne vedeam zilnic, ne jucam ore în şir, se adunau în curte toţi copiii de pe stradă, erau atât de frumoase jocurile copilăriei, stăpâneam curtea lui mamaie ca hunii, strigam, ne pitulam, ne speriam, nucii din curte ne erau paznici, mamaie de la geam nu ne pierdea din ochi, tataie mai venea și se mai ascundea cu noi. Erau momente în care credeam că orice se poate. Bătrânii ieșeau în poartă să ne asculte zarva, nu ne certau, zbenguiala noastră nu-i deranja, erau obișnuiți, și apoi fiecare își spunea în barbă: copil cuminte și babă frumoasă, cine-a mai văzut? Eram vrăbii vii și vesele pe gardul copilăriei. Şi într-o zi, mama Corinei a strigat-o la poartă pe mamaie să-i spună că în ziua aceea Corina nu va veni joaca noastră, pentru că este bolnavă. Spre seară, când copiii se împrăştiau pe la casele lor, m-am dus să văd ce face Corina. Când am intrat în curte, stupoare. Corina şi Radu erau împreună, se jucau pe o păturică, la soarele care stătea să apună, iar Radu, îi mângâia părul şi îi cânta: o locomotivă fuge-n fuga mare, şiruri de vagoane, trage după ea….

Am ieşit din curte, încet, fără să mă vadă şi în seara aceea le-am spus părinţilor că mă voi duce la şcoală. Nu pot să spun că a fost prima suferinţă din dragoste, eram prea mică pentru a înţelege sensul, cuprinsul acestor cuvinte, iar inima mea nu era învăţată cu astfel de sentimente, dar a fost prima trădare şi eram supărată. Nu pe Radu, pe Corina. Fusese prietena mea, când ne ascundeam în grădină, îi spusesem că mă voi mărita cu Radu, aşa credeam eu că se împlineşte orice dragoste, la orice vârstă, cu lămâiţă în păr şi cu rochie albă, diafană.

Şi m-am dus în toamnă la şcoală, cu o uniformă imensă, cu un ghiozdan uriaş în spate, cu cordeluţă şi cu două codiţe împletite, secretul găsit de mama să-mi domolească pletele. Aşa am plătit eu prietenilor mei trădarea. Am fost timp de 12 ani, cea mai mică din clasă, am fost puţin răsfăţată şi de colegi şi de profesori. Pe Radu şi Corina i-am iertat, așa cu inima mea de copil, dar greu mi-a fost mai târziu să-i primesc din nou în joaca mea.

Spune-ți părerea

comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *