Îmi aduc aminte de Octavian Ionică sau Ioniţă, nu mai ştiu bine, cel al cărui tată scria culegeri de chimie (culegerile de probleme cu care ne chinuia profesorul în liceu). Mi-am adus aminte de privirea lui fixă, persistentă cu care mă urmărea aproape obsesiv. Îl simţeam mereu, ziua, noaptea, la cămin, la cursuri, în mulţime. Îl simţeam şi acolo unde nu trebuia să fie. Ciudat, privirea aceea îmi dădea siguranţă, echilibru. O căutam mereu în jurul meu, mă agăţam de ea ca de un colac de salvare, când mă întorceam acasă de la cursuri, în metrou, afară pe stradă, când trăgeam draperiile. Mă învăluia cu totul, o simţeam caldă şi protectoare. Şi îi simţeam iubirea, leoaică tânără….
Niciodată nu mi-a spus nimic, nu mi-a dezvăluit nimic din ceea ce simţea pentru mine, niciodată nu m-a atins măcar. O singură dată, vorbind cu Leo, colegul lui de cameră, am aflat că de multe ori noaptea, Octavian venea la geamul nostru (de atunci îi simţeam privirea trecând prin pânza draperiei, mă aşezam în pat şi mă întrebam: o fi Octavian afară? Oricum mă simţeam în siguranţă ştiindu-l acolo), iar alteori îmi striga numele în somn.
Îmi aduc aminte de Trigorin din „Pescăruşul” lui Cehov? «Într-o zi, un bărbat a întâlnit o femeie. O plăcu şi neavând ce face, o distruse!» Eu eram Trigorin. Fără să vreau. Nu ştiu dacă era frumos, nu ştiu dacă atunci când mă uitam la el, îl vedeam ca un întreg, sau îi vedeam doar ochii adânci, profunzi. Iubirea aceea oarbă din privire îl făcea aproape ireal. Numai atunci când privirea îi cădea pe Andrei, devenea tăioasă, de gheaţă şi chipul i se urâţea sub un rictus. Oamenii aceştia se urau fără să se cunoască, fără să caute să se cunoască. Şi motivul era unul singur: eu.
Octavian mă cunoștea de când eram căsătorită cu Valentin. Apoi urmase ruptura, mă întorsesem la București să-mi continui facultatea, Octavian deja era în an mai mare ca mine. Dar nu conta, mă aștepta la cursuri, mă aducea la cămin, era ca un paznic fidel în orice moment din viața mea. Apoi l-am cunoscut pe Andrei, ne-am îndrăgostit. Andrei a suferit puțin de gelozie toată perioada aceea de studenţie. Avea impresia că a pus mâna pe un giuvaer rar şi se temea cumplit că o să-l piardă. Venea disperat de acasă la fiecare sfârşit de săptămână, îl găseam în staţia de metrou, sfâşiat de întrebări, ros de gelozie, nesigur pe fiecare clipă din viaţa lui. În ochii lui, când apăream, vedeam disperare şi speranţă: mai eram oare a lui? Prostul! Habar n-avea că nu aveam ochi decât pentru el! Mama visa un bărbat cât muntele pentru mine, să mă adore, să mă protejeze. Neapărat mult mai mare decât mine. Andrei era firav, mai mult delicat decât masculin. Pentru mama, asta nu putea să însemne decât un dezastru, după câţiva ani, îl iubea ca pe un fiu. Nu am fost niciodată o superficială în ceea ce simţeam. Nu mi-am măsurat dragostea nici cu metrul, nici cu buletinul. Eram profundă şi în sentimentele mele şi în motivaţia sentimentelor mele. Toată perioada de studenţie din Bucureşti, nici o secundă nu mi-a trecut prin cap că aş putea să răspund vreunui bărbat din jurul meu. Nici o secundă! Şi mişunau destui în jurul meu.
Eram frumoasă! Trecuse perioada de ”rățușca cea urâtă”, realizam că oglinda nu-mi era dușman, deja nu mă mai înfometam, învățasem să mă fardez, și învățam pe parcurs și privirea din ochii bărbaților. Brunetă, nonconformistă, cu părul tot timpul în vânt. Eram „frumoasa”, Carmen era „bestia”, eram „japanese girl”, Carmen era „russian girl”. Noi două, aparent nu aveam nimic în comun, eram cu totul diferite; în fond ne legau mii de fire, taine şi secrete şi mulţi, mulţi ani.
Apoi, eu și Andrei ne-am căsătorit. Atunci am plecat din cămin, m-am mutat la gazdă, dar mai veneam sâmbăta şi duminica, cântam, ascultam cântece, ne adunam în cerc și povesteam, făceam rost de un video și urmăream ore în șir de filme. Orice făceam, privirea lui Octavian era lipită de fața mea. Cel mai des cântam. Atunci privirea lui Octavian căpăta sclipiri de stele. Puneam cântecele lui Jacques Brel la nesfârșit. Cântam „Les Bourgeois”? şi promiteam că noi niciodată nu ne vom schimba şi nu vom deveni niciodată ce uram şi dispreţuiam atunci. Am luptat să nu devin acră şi mofturoasă şi ursuză.
Apoi am revenit acasă! Ani la rândul am căutat privirea lui Octavian în jurul meu, în mulţime. Îmi lipsea! Îmi lipsea stabilitatea pe care o simţeam ştiind că acea privire există. Şi mă caută!
Apoi, viaţa, familia, copiii, şirul lung de înmormântări care a urmat…
Am uitat!
Pe Octavian şi privirea lui! Am învăţat să trăiesc fără ea!
Şi apoi nu ştiu ce s-a întâmplat! În neliniştile mele am avut nevoie de aer, am început să caut iar privirea în jur! Mai mult decât orice, acea privire mă făcea să mă simt altfel.
Dintotdeauna am vrut să fiu altfel. Cred că de aici pleca şi nonconformismul meu, mai ales după despărțirea de Valentin. Nu voiam să şochez. Voiam să fiu altfel şi atât. Nu am suportat comparaţia! Nu am suportat uniforma niciunei vremi. Îmi aduc aminte când am venit la nunta Siminei cu un singur cercel foarte, foarte lung. Acum mulți ani! Era un curaj!
Când m-au dat la şcoală, la şase ani, nu voiam să încep caietul de la un capăt. Eu voiam să scriu la mijloc! Şi de ce, mă rog, cu cerneală? Mie îmi plăcea culoarea liliacului, sau culoarea roşie. Şi scriam cu cariocă roşie literele şi bastonaşele. (Nichita Stănescu în clasa întâi nu înţelegea cum cuvintele rostite pot fi scrise şi refuza să le înveţe…). Îmi făcea doamna caietul arşice. Eram o inocentă, o întrebam: Tovarăşa, unde scrie că trebuie să facem tema cu cerneală? Într-un final, l-a chemat pe tata la şcoală: ”M-aş închina, eu aşa ceva n-am mai întâlnit!” i-a spus tatei. A venit tata acasă şi mi-a povestit. Şi eu: ”Cum, a zis tovarăşa că nu a mai văzut aşa ceva? A zis ea cu gura ei?” Şi eram fericită! Dacă nu a mai văzut aşa ceva, însemna că, într-adevăr eram altfel! Eram altcumva!
Când exista privirea lui Octavian, privire care mă învăluia, mă îmbrăca, nu aveam nevoie să port un singur cercel, sau să scriu cu roşu, privirea îmi era suficientă, era dovada clară că eram altfel.
Privirea lui Octavian…. Când au venit minerii, de privirea lui Octavian m-am agăţat, privirea lui m-a salvat, şi în spital, după aceea, privirea lui Octavian îmi aducea seva din care îmi luam puterea. Era suficient să-l simt lângă mine, să-i simt privirea fixă şi caldă pe faţa mea, pe gâtul meu, în părul meu şi totul devenea mai uşor de suportat.
Unde este Octavian acum? Privirea lui pe cine caută?
Sau eu, ce privire aștept, de ce o aștept? De ce privire mă agăț?