Iunie cu văpaie….
Pământul a luat foc. Arde orașul, arde aerul, arde asfaltul, arde Macondo. De dimineață, soarele deja dă în clocot. Pisoii mei au mai crescut. I-a înfiat și vânzătoare de la chioșc. Le dăm amândouă de mâncare și s-au făcut doi grăsuni jucăuși. De cele mai multe ori, ca să nu întârzii, fumez doar o țigară, și câteva minute mă joc cu purcelușii mei cu blăniță. Seara, îi adăpostește doamna la chioșc, aerul condiționat ținut ziua întreagă, mai păstrează și noaptea un strop de răceală. Dar ziua nu acceptă să stea închiși, se joacă, se bat, orice prind, un fir de iarbă, o frunză, o crenguță devine jucărie în lăbuțele lor.
În institut este rece. Poate chiar prea rece. Eu avidă de căldură, de soare, iau halatul pe mine ca o haină de ploaie, să mă apere de frig.
Este vineri și hotărâm ca după program să mergem la o cafea, undeva, pe o terasă la răcoare. Ziua trece încet, gândul la un frappe băut cu colegii, mă bucură, dar dilată orice secundă. Nu mă pot concentra, parcă îmi tremură mâinile, secundele se târăsc. Am niște întrebări de pus colegilor mei, dar așa, pe îndelete, pe deasupra, ca și cum nu m-ar interesa răspunsul.
Și vine seara. Pământul arde în continuare. Trec pe lângă banca mea ca și cum n-aș cunoaște-o, nu arunc nicio ocheadă, ca cei din jur să nu afle tărâmul meu de liniște. Doar pisicii sunt afară, se joacă în iarbă, dar din fericire niciun coleg nu-i bagă în seamă. Este mult prea cald să zăbovim în soarele care arde încă.
La terasă este răcoare. Un jet de aer rece pulverizează în jur, ca un abur, din răcoarea serii ce se va lăsa curând. Suntem toți cei cinci de la masa noastră din laborator. Am ajuns să ne înțelegem foarte bine, știm despre familii, atât cât se poate spune, știm despre copii, despre planuri, despre trecut, pe unde a lucrat fiecare, pe unde vrea să zboare fiecare. Planuri. Visuri. Speranțe. Viitor. Mai puțin despre trecut, aici parcă intrăm pe un tărâm ferecat. Fiecare își ține trecutul sub cheie, lasă doar crâmpeie să răzbată dincolo de lacăt. Fiecare are un secret de care nimeni nu are voie să se atingă. Trecutul este doar al nostru, viitorul este al tuturor.
Discutăm, râdem, încep mici bârfe, atmosfera se destinde, mă relaxez și aduc vorba, în treacăt despre studenții din anul I, de ce vin la noi la seminarii. Odată cu studenții, sper să aducă cineva vorba de profesorul Ineu. Se încinge o discuție, fiecare încearcă să vorbească peste celălalt, prind fragmente de la unii, cuvinte de la alții, parcă am fi o liotă întreagă. Înțeleg că profesorul nu a adus niciodată studenții de anul I, grație lui Madam, cu care nu se înțelege prea bine, dar îi este și jenă de ieșirile madamei în fața studenților. Dar ceva s-a schimbat anul acesta și fiecare își dă cu părerea. Sandu mă întreabă la un moment dat: ”Taina, am văzut că a vorbit de câteva ori cu tine. Vă cunoașteți?”, ridic din umeri și încerc o figură mirată: ”Nu, de unde să ne cunoaștem?”. Discuțiile continuă, dar referirea la mine deja mă indispune, dacă el zâmbește la orice moment apar eu, ce pot face? Nu mă interesează viața profesorului, aș fi vrut doar să știu de ce îmi zâmbește mereu. Oricum, nu vreau să fiu luată peste picior de colegi în legătură cu el, și dau să schimb discuția, dar deja este prea târziu. Sandu este foarte volubil, știe destul de multe despre cei din institut și se lansează în bârfulițe auzite, discutate cu alții, unele inventate. Profesorul se pare că a fost căsătorit și acum câțiva ani, și-a pierdut soția după o boală cumplită. A făcut tot ce i-a stat în putință, a iubit-o mult, era o femeie frumoasă, a dus-o prin diferite spitale din țară și din afară, dar boala i-a învins, după ani lungi de chin. A suferit, a plecat câtva timp din institut, dar s-a întors și a încercat să uite muncind. Viața lui este în institut, în orele petrecute cu studenții, în laboratoare. Se zvonește că de ceva timp, trăiește cu Andreea Bordei, de la contabilitate. Ceva ascuțit mi-a săgetat inima în momentul acesta, nu știu de ce, probabil răcoarea serii care se lasă încet. Am avut și eu de a face cu Andreea, atunci când m-am mutat aici de la liceu. Este frumoasă, o blondă înaltă, față de manechin, corp de manechin, dar este ca un bloc de gheață. Nu știu dacă am văzut-o vreodată zâmbind, iar ochii mari, albaștri sunt reci ca două bucăți de piatră ascunse de soare. Da, mă rog, astea sunt bârfe de la lume adunate, nu mă interesează pe mine cu cine trăiește fiecare, cu atât mai puțin profesorul, un străin ca oricare.
Am lăsat seara să treacă peste noi, ne-am relaxat, mâine este sâmbătă și arșița de iunie mă va găsi acasă, între flori, la umbra nucului meu bătrân. Voi bea cafeaua dimineața, în curte, cu răcoarea de peste noapte încă nerisipită. Mă ridic și plec, mă așteaptă o zi senină, a mea, numai a mea.