Aveam vreo nouă ani. Trecuse Crăciunul, intrasem deja binișor în anul nou, trecuse și Boboteaza, ne rugasem de tataia să ne ducă la colindat, dar nu-l mai țineau puterile, ne amâna de pe o zi pe alta. În primele zile ale lui ianuarie, când lumea deja se dezmeticea după sărbători, tataia avea ceva treburi de rezolvat cu un cumnat, frate de-al mamaiei. Rudele lui mamaia stăteau în partea de sus a satului, pe deal, era ceva drum până la ei. Mamaia fusese parte dintr-un șir lung de 14 frați. Unii nu trăiseră mult după naștere, vremurile! dar cei mai mulți, după ce crescuseră și își înjghebase fiecare familie, le dăduse străbunicul pământ de case în apropierea casei bătrânești. Doar cel mare, nea George rămăsese în casa părintească. Și doar mamaia avea casa jos în câmp, la cumpăna dintre trenuri.

A plecat tataia cu cârd de copii după el, veri primari, veri de-ai doilea, cine mai știa, îi adunam de prin drum. Ne-a rugat să fim cuminți până termină el treaba, apoi puteam colinda de voie. Aveam care mai de care sorcove, buhai, unul câte un fluier, altul mai de soi luase de la părinți vuva cu care se chema la nunți, altul bici, altul luase bradul împodobit cu poleială, cu staniol, fiecare ce găsea prin casă. Alai mare în urma lui tataia. Și drumul lung până pe deal și ger, am ajuns deja înghețați și flămânzi. Tataia încerca să facă liniște, dar noi ne certam, nu aveam un scenariu pus la punct, ne adunasem ad hoc fără vreo strategie, fiecare voia să cânte altceva, unii voiau cântece de Crăciun, dar Crăciunul trecuse, alții voiau ursul, alții steaua, dar cam trecuseră și ajunul anului nou, trecuse și anul, oamenii se cam uitau ciudat după noi pe drum, nu prea știau ce vrem. Ca să facă liniște, m-a pus pe mine șef. Eu trebuia să hotărăsc ce cântăm, cu ce, cine cântă, cine tace. Mare funcție! Cel cu vuva venise cu ideea să cântăm cântece de pețit, dar noi nu pețeam pe nimeni, dar ca să nu se supere nimeni, am dat eu voie, șeful, să cânte fiecare câte un cântec și ceilalți doar să-l acompanieze în surdină. Eu știam cuvinte de la oraș, ceilalți erau din sat, ce știau ei de acompaniament, surdină, murmur, vocea întâi, vocea a doua? Că doar nu fuseseră la cor și eu eram deja pe-a patra. Ehee, nu era ușor să fii șef, trebuia să știi multe și apoi, eu la cei nouă ani, eram trecută prin viață. Doar tataia săracul, obosit de drum și de noi se jelea: ”Ce-mi trebuia mie belea pe cap! O mână de nevoi la un car cu boi!” Spre seară, când tataia a terminat treaba pentru care venise, ne-a făcut semn să începem și noi. Rupți de foame, înghețați, ne potolisem din ceartă, dar atât ne-a trebuit, semnalul a venit și noi am început. Eu arătam cine cântă și fiecare își făcea numărul. Am cântat de Crăciun, de anul nou, de pețit, de logodne, de nunți, ba unul a cântat pentru că nu știa altceva: ”Printre munți și printre văi trece o căruță, dintre toate fetele, tu ești mai drăguță!”. Ieșea lumea la porți, se închinau toți, colind la jumatea lui ianuarie nu mai pomeniseră. Se dădeau țațele una mai aproape de alta: ”Hai, fă, țațo Mărie, ai cui sunt dracii ăștia?”, ”Ai lu’ sor-mea Angela din vale! Lasă-i țațo că nu fac rău. Aia mică e a lu’ Gina de la Craiova. Așa o fi rânduiala la ei de după Bobotează. Se joacă și ei că sunt copii!” Am trecut pe la nenea George, pe la nea Dorel, pe la nea Nițu și tanti Tila, pe la tanti Măria, urlam cât ne țineau plămânii să ne încălzim și toți cei colindați, parte a neamului Roșoga, frumoși și deștepți cum li se dusese vorba, dar zgârciți cât cuprinde, nu ne tăia niciunul o felie de brânză sau o bucată de mălai, covrigii de împărțit se terminaseră, merele și gutuile erau deja aranjate frumos în camera de la drum, dar ne dădeau câte un păhăruț de țuică. ”Câte o guriță, tată!”, ne avertiza tataia, bine, o guriță, dar o guriță de ici, o guriță de dincoace, s-au cam adunat gurițele și la poartă la nea Tudorică, cel mai mic dintre frații mamaiei, am căzut ghem. S-a învârtit pământul odată mai repede și nu i-am ținut urma. Nimic nu mai știu din clipa aceea. Am aflat a doua zi de scandalul făcut de mamaia, de boscorodeala că am făcut-o de râsul satului, de doftoriceli, de apă rece pe frunte, de oțet în șosete. Și de râsul meu fără oprire. Am cântat și am râs. Am colindat dincolo de marginea veghei, am colindat în somn, am colindat în vise, iar altădată cu tataia n-am mai apucat să colind.

Spune-ți părerea

comments