Copiii mei au terminat liceul. A fost o mică festivitate de absolvire în curtea liceului. Cumplit de cald, mă întâlnesc cu ceilalţi părinţi, ne salutăm, schimburi de politeţuri, vine diriginta, iar schimb de politeţuri, nu mai începe odată… Îmi tremură genunchii, îmi tremură mâinile, emoțiile tuturor s-au strâns în mine, un nod mare îl simt în gât și nu pot respira. Mai sunt zece minute, în sfârşit vine directorul, trece printre părinți, salută, schimb de politeţuri.. Cald, groaznic de cald, timpul se dilată. Unde or fi Mihaela și Mihai? Aş vrea să îi văd îmbrăcați în robă. Apar copiii. Gata! Mă liniştesc puțin, dar ochii sunt mari, deschiși către scenă. Emoţiile se mai alină. Directorul urcă pe scenă. Probă de microfon, noroc cu ochelarii de soare, lacrimile ţâşnesc ca apa prin ecluze, copiii mei sunt sus pe scenă, frumoși, îmbrăcați în costume de absolvenți. Tatăl lui Octi se uită mirat la mine, zâmbesc, zâmbeşte şi el. Înţelege! Directorul prezintă liceul. Vorbeşte despre premiile de la Olimpiade. Despre olimpicii de anul acesta. Printre ei, Mihaela și Mihai. Lacrimile curg, dar mai blânde. Emoţiile mă sfâşie, directorul spune, în sfârşit: „Dau cuvântul şefului de promoţie, de fapt anul acesta avem doi șefi de promoție, gemenii Mihaela și Mihai”. Nu mă mai pot opri. Plâng în pumni, fericită că am ales ochelarii cu lentile negre. Părinţii se întorc spre mine, îi aplaudă pe copii, dar mă aplaudă şi pe mine. Plâng… Plânge şi mama Angelei. Mă ia în braţe mama lui Dan. Mulţumesc, Doamne, pentru aceste momente, sunt de la tine. Sunt ale tale. Mihaela vorbeşte în faţa liceului, este foarte calmă, mult mai calmă decât mine. Apoi Mihai, el este mai emoționat. Seamănă mult, dar sunt foarte diferiți. Mihaela este rațională, măsoară de trei ori înainte de a tăia, Mihai este sensibil, spontan, timid. Diriginta vine cu un buchet de flori spre mine. Mi-l oferă zâmbind. Sunt pe o scenă şi lumea este a mea. Toţi în jur se uită la mine. Se învârte totul. Sunt într-un carusel. Îmi promit mie, solemn, că voi scrie câteva cuvinte pentru aceşti oameni minunaţi, profesorii de la cel mai bun liceu din oraș. Îţi mulţumesc, Doamne, pentru clipele trăite.
Vor pleca la București, amândoi, vor da la facultăți diferite, dar vor rămâne împreună. În urma lor, va rămâne un gol imens. Mai sunt câteva luni, dar panica mă cuprinde la gândul unei singure zile fără ei. Cum voi putea umple clipa, ziua, viața?
La câteva zile, trimit un articol la Adevărul. A apărut exact în zilele bacalaureatului.
„Nu există artă mai frumoasă decât arta educaţiei. Pictorul şi sculptorul fac doar figuri fără viaţă, dar educatorul creează un chip viu; Uitându-se la el, se bucură şi oamenii, se bucură şi Dumnezeu”- Sf. Ioan Gură de Aur.
Fie aceste cuvinte buchetul meu de flori pentru dascălii care-și pun inima, sufletul și tot timpul în slujba copiilor.
Şi ca în filmul acela vechi în care un singur dascăl îmblânzeşte o clasă întreagă de copii sălbatici, în faţa acestor oameni îmi plec capul spunând: Domnilor profesori, cu dragoste!