Şi Dumnezeu a ales!
Iar dau vina pe Dumnezeu pentru ceea ce decid eu, sau viața, sau soarta, sau firul meu, sau da, chiar Dumnezeu. Îl fac părtaș la pașii mei, iar la răscruce îl fac părtaș de calea ce-o aleg.
Unchiul lui Andrei nu vrea să mă ajute, vrea să se ajute. Dintotdeauna am avut o problemă cu ipocrizia, cu falsitatea, cu mierea de pe faţă când în spate e venin. Nu mă pricep la oameni, da, știu, o spun a mia oară, nu sunt un radar prea fin de falsitate, de măști puse, probabil cred prea mult în oameni, de aceea mi-e teamă că mă-nşel. Nu pot să spun că nu iert şi nu uit, dar în lumea asta de multe ori ipocrită, în lumea asta, în care aştepţi ca măcar cei din care te naşti, cei din care te tragi, cei de un sânge cu tine, să fie cinstiţi, te porneşti la un drum, nu la o luptă, o faci cu sufletul curat, încerci să fii sincer, să nu joci jocuri şi de fapt, te trezeşti în mijlocul unor scenarii deja construite. Sufletul tău nu are nicio valoare, cineva te-a băgat într-un plan și trebuie să dansezi după cum îi e cântul. Încerc mereu să mă abțin, să nu-i mai analizez pe cei din jur, să nu-i mai disec în mii de feliuţe şi chiar să apreciez pe fiecare aşa cum este el, diferit, unic, cu totul altfel faţă de mine, dar unii mint atât de mult, mistifică lumea atât de mult, denaturează adevărul în favoarea lor, ajung atât de deformaţi de viaţă, de norme pe care și le construiesc singuri și ajung să le creadă adevăr universal, de dogme, încât dacă într-o zi se întâlnesc pe stradă cu ei înşişi, cei care au fost în urmă cu ani, nu-şi dau seama că au trecut pe lângă ei. Da, ştiu, poate că am o infirmitate, dar nu una fizică. E una sufletească. Este o afectivitate, o sensibilitate care strică realitatea, face ca lumea în care trăiesc să fie extrem de fragilă și de vulnerabilă. Da, poate că de aceea scriu, este felul meu de a certa lumea în care m-am născut și cu care nu mă mai înțeleg. Unchiul lui Andrei a vrut să cred că face totul pentru mine, că sunt singura la care ţine, a încercat să falsifice puţin realitatea, de fapt mă voia toiag la bătrâneţe. Şi asta aş putea accepta dacă nu ar fi totul un târg, un troc. Viaţa mea nu este o marfă. Am fost lângă el când a avut nevoie, am plecat de multe ori, cu Andrei, în puterea nopţii, să fim acolo, când se trezește să ştie că suntem aproape. Da, are relații și postul este al meu, el ştia asta de la început, dar trebuia să cred eu că este greu, că s-a zbătut, că a tras sfori, mă vrea pe mine lângă el şi atât şi nu de drag, ci de nevoie. Copiii mei nu-i vrea, doar pe mine. Bătrânețea îi este povară grea, este singur și nimeni nu-i mai bate-n ușă. Eu voi fi paznic, el suveran, mă vrea vasal. Nu din dragoste de unchi, de nevoie.
Nu-mi vând viața pentru el. Nu fac trocuri cu viața mea, cu familia mea.
Eu cred că pe parcursul vieţii am evoluat, nu am rămas chiar la stadiul acela de copil nevinovat, dar ca naivitate, recunosc că nimic nu s-a schimbat, rămân acelaşi om de care se folosesc toţi, colegi, chiar rude, mi se pare imposibil să trăieşti fără încredere în cei din jur. Din nou se zdruncină o relaţie de rubedenie, am fost din nou supusă unei grosolane înşelătorii şi realizez ce doză uriaşă de credulitate duc cu mine mereu. Dacă încrederea mea în oameni, în intenţii bune, dacă naivitatea mea s-ar măsura în grame, o bună parte din sufletul meu, din asta ar fi formată, din acest surplus pe care acum îl consider inutil.
Când iei o hotărâre, indiferent de direcţia în care porneşti, îţi simţi inima uşoară, eu am trăit câteva săptămâni cu senzaţia de provizorat, cu senzaţia de bagaj în mijlocul camerei, aşteptând să mai adaug ceva, să mai scot ceva, nu puteam nici să-mi fac planuri, nici să visez, era ca un zid de care se spărgea totul, ca o boală grea de care nu ştii dacă mai treci, ca un hârtop pe care nu știi dacă-l sari şi în atmosfera asta tot timpul încordată, nu mă înţelegeam, nici nu mă ascultam. Acum a venit timpul să mă întorc acasă…