Nu știu de ce, dintr-un preaplin de sentimente, de viață, de exaltare, am simțit nevoia să spun cuiva ce simt. Dar cuiva străin, cuiva care nu mă cunoaște. Nu pot să-i spun nici măcar lui Carmen, ea mă știe atât de bine, mă simte, mă întreabă mereu ce-i cu stările astea, cu trecerile bruște de la exuberanță la închistare, de la nebunie la liniște deplină. Dacă nu spun nimănui păcatul, am senzația că nu există. Sau vreau să-mi dau senzația asta, dar nu reușesc mereu. Îmi tresaltă inima, zvâcnește numai la gândul palmei lui pe fața mea, ochilor lui scufundați în ochii mei. Inima mea călătorește, umblă bezmetică, a mai trecut pe aceste drumuri, a mai străbătut aceste locuri, dar a trecut mult timp de atunci. Pășește încet cu sfială. Are impresia că unele coclauri le cunoaște, atunci zvâcnește, o ia la vale, aleargă, dar dă de prăpastii, de dealuri ce nu le-a mai întâlnit. Se oprește și nu știe să continue. Aș vrea să spun cuiva, aș vrea să strig, dar nu mă aud decât eu!

Intru pe un blog drag, îmi place, îl citesc de mult timp, este scris cu sensibilitate, este simțit fiece cuvânt. Și acolo nu mă cunoaște nimeni. Îmi dau un nume fals și scriu totul, ce am făcut, ce simt, ce emoție, ce nebunie, ce beție este în mine. Răspunsurile care vin mă năucesc. Stau pe un câmp deschis și sunt ținta celor ce mă judecă. Stau fără armă, fără armură, doar simt gloanțele cum trec prin mine.

Stau goală și simt pietrele cum mă lovesc. Mai apare cineva, se apleacă, mai ia o piatră, o aruncă. Trece prin mine, spulberă bucăți din mine. Bărbați și femei mă judecă, îmi pun etichete, văd dimensiunea păcatului meu. Văd monstrul din mine. Închid calculatorul speriată. Ia uite, am fața udă, de când a început să plouă? Nu, sunt acasă, nu e ploaie, sunt lacrimi, cad pe mâinile mele, sunt calde, mâinile reci, lacrimile ard, apoi dispar. În urma lor rămâne un abur. Inima mea se oprește, a întâlnit un tărâm necunoscut, al vinovăției. Cuvintele celor ce mă judecă îmi sună în urechi, strigă, îmi sparg timpanele, mă lovesc. Doare totul ca o rană. Și plâng! Sau plouă?

O vreau pe mama lângă mine, vreau o cacao cu lapte făcut de ea, să-i spun că oamenii îmi fac rău, mă cred un monstru. Eu am vrut doar lumina din ochii lui, nimeni nu crede, nimeni nu înțelege. Mamă, m-am îndrăgostit, am fost un fluture ce a văzut lumina și s-a dus năuc către ea. Am aripile arse și nu mai știu să zbor. Mamă, am vrut doar să iubesc până la neființă, să mă arunc în ochii lui, să mă îmbrac în zâmbetul lui, să-mi fie hrană palma lui. N-am vrut să fur, n-am vrut să mint, mamă! Am crezut că voi fi mare într-o zi, ca tine și voi ști ce rost am pe pământ, voi ști să fac bine și să ocolesc răul, ca tine. Mamă, nu știu ce fac, încotro trebuie să merg, mi-e greu, mi-e pustiu!

Spune-ți părerea

comments