Nu ştii care zi este frumoasă…
Aştepţi demult o zi şi se termină lamentabil, trec zilele încet, se târăsc şi ziua nu mai vine, apoi momentul mult așteptat se duce, dar nu ți-a adus nicio bucurie, nicio schimbare. Timpul trece, lași în urmă o zi așteptată și te sprijini pe alta, de data asta îți spui că viața va începe, schimbarea va veni, ai impresia că în ziua aceea stau rezolvările de la toate problemele…. şi vine…
Dar fiecare oră din ziua aceea trece iar, fiecare clipă ești setat pe așteptare, încordarea atinge culmile nerăbdării, fiece minut este programat pentru dezamăgire, aşteptarea, înfrigurarea cu care aștepți, neastâmpărul, speranţa se transformă într-un melanj de lacrimi şi neputinţă, suferinţă şi frustrare, orgoliu rănit. Speranța transformată în deziluzie te sufocă, te omoară, dezamăgirea și orgoliul lezat le amplifici, ai impresia că ești respins de toți, chiar și de cei care te iubesc, cei care de fapt, contează. Nu mai ești capabil să ierți, să uiți. Comparația cu ziua de ieri când așteptai, sperai, este și mai chinuitoare, vrei să dai un undo, sau un cancel cu care să anulezi ziua, să mai încerci să faci ceva, poate un gest, un cuvânt va schimba ziua de azi, poate ceva mai mult curaj, poate mai multă răbdare… altfel cum să poți trece peste o astfel de zi? Așteptarea parcă ți-a fost furată, speranța răpusă, mai ai curajul să o iei de la capăt, să aștepți încă o altă zi? Când poate iar va fi întuneric, iar nu vei avea curaj, iar nu vei putea schimba nimic, iar vei plânge. Ochii îi vei ține strânși, lacrimile vor curge printre gene, vor mâzgăli fardul, picăturile de apă din ochi se vor prelinge pe o mască de arlechin, totul doare, totul este negru în față, nimic bun nu te așteaptă. Ajungi să întorci ceașca, măcar în zațul ei să vezi ceva luminos ce va urma, orice se întâmplă îl iei ca semn, se zbate pleoapa, da, este clar, nimic nu va fi bine. O pisică trece prin fața mașinii, va fi rău! Te lași în brațele vieții cu resemnare, ți-e frică să mai aștepți un anume moment, ți-e frică de dezamăgire, ți-e teamă de ceea ce va urma.
Și te trezești într-o dimineață în care nu aștepți nimic, faci aceleași lucruri pe care le faci în mod obișnuit, oprești mașina în fața institutului, fumezi o țigară sau două, te joci cu pisicii trântiți la umbră, alinierea astrelor nu te-a anunțat nimic, niciun suflu de vânt, nicio adiere, nicio rază de soare nu ți-au vestit cât de frumos va fi totul astăzi, cum ţi se vor împlini, pe rând, dorinţă cu dorinţă, dor cu dor. Ai urcat pe scenă şi ai avut lumea la picioarele tale, fără să aștepți nimic, fără să știi nimic înainte.
Dar astfel de zile trec atât de repede, sunt ușoare, nu le simți, sunt pene de pescăruș căzute peste valuri, vrei să încremenești fiecare clipă, vrei să păstrezi fiecare moment, să-ți faci provizii cu bucurii din astfel de zile, dar trec, chiar pietrificate în inima ta, trec şi rămâne dorul de ele. Doar comparația cu zilele de dezamăgire le ridică, le pune pe soclu, le scrii într-un calendar în inima ta, și totuși trec, rostul lor este să fie trecând, să fie nefiind…
Nu întotdeauna poți primi calm o astfel de zi, uneori trebuie să-ţi încălzeşti inima pentru a o pregăti pentru strigăt, pentru zvâcnet, pentru bucurie, trebuie să o gătești, să o îmblânzești pe ea sălbatică după multe zile de așteptare zadarnică.
Am crezut că va fi o zi obișnuită, și nu m-am pregătit. Am fumat o țigară, m-am jucat cu pisicii deja mărișori, e iulie, și arșița începe de dimineață, soarele arde cu putere, iar mâții stau pitiți la umbra băncii și a teiului. Doar câte o gâză rătăcită le mai ridică lăbuțele leneșe, alungând-o sau încercând o joacă trândavă. Am ieșit de sub tei, pe furiș să nu mă vadă nimeni și deodată, mă pomenesc față în față cu profesorul Ineu. Mă roșesc toată și sunt conștientă de înroșirea violentă, el serios, chiar foarte serios: ”Ce faci?”, ”Am adus mâncare la pisici.”, răspund, știind clar că el cunoaște deja ”căsuța mea din copac”. Și în același timp nu pot să nu observ că mi-a spus tu, în condițiile în care el nu vorbește cu ceilalți colegi decât cu dumneavoastră. Parcă acest loc uitat de Dumnezeu ne face complici. Pleacă, este în continuare foarte serios, nu zâmbește, parcă ar fi trist. Când ajunge la intrare, se șterge îndelung pe pantofi, parcă așteptând ceva, aplecat, așa cum merge de obicei, se întoarce: ”Taina?!” și numele meu pe buzele lui este și chemare și întrebare. Rămân perplexă, niciodată nu mi-a spus pe nume, dar ciudat, trece o adiere de primăvară prin mine, altă adiere de primăvară! Deși nu mai este primăvară! ”Să nu mai fumezi!” continuă aproape blând și intră în institut. Mă dezmeticesc greu, pașii sunt făcuți reflex, mișcarea este înceată, parcă plutesc. Da, îmi promit în gând, nu mai fumez, promit, uite, de azi, doar mă voi juca cu pisoii și voi bea cafeaua cu lapte. Promit. Parcă este în gândul meu și mă aude. Mi-a spus pe nume. ”Taina” a sunat atât de blând, atât de altfel. Nu pot să-mi explic de ce, dar pe buzele altora sună normal, ca orice nume, pe buzele lui a sunat de parcă doar pe mine m-ar chema așa.
Trebuie să-i spun și eu cumva, când vorbesc eu cu mine despre cei din jur. Nu, nu este el mai special, sigur nu este, dar toți au un nume în discuțiile mele cu mine. Deci, îl cheamă Ioan Tudor Ineu. Profesorii îl strigă Ioan, dar parcă nu merge, este prea pompos, el este deja impunător, nu-i mai trebuie pompoșenii. Ion? Nu, este prea comun, sunt prea mulți Ioni. El parcă este ceva mai mult, nu știu de ce, dar fără să vreau am gândit asta. Nu mai mult pentru mine, mai mult decât un Ion oareșcare, chiar dacă am gândit că este altfel, eu știu ce vreau să spun! Tudor? Sunt și Tudori mulți, dar când vorbesc de el, eu cu mine, așa îl percep, ca pe un Tudor. Atunci, Tudor să fie! Și chiar aduce cu un pandur. Nu-i mai zice nimeni așa! Toți îl corcolesc, îl salută, dar am auzit cum îl comentează în fel și chip pe la spate, toți îl cunosc bine și știu ce-i poate pielea, toți au auzit ceva despre el, vine cu studenții, dă examene, toți sar să-l ajute, nu? Este profesor, poate îi cheamă la o cercetare, poate niște bani în plus nu strică, poate și un articol făcut cu el, apoi pleacă și încep unii, că trăiește cu aia, că l-au văzut cu alta, stau și ascult câteodată și mă minunez. Ipocrizia este cronică. Toți vrem ca cei din jur să fie sinceri, dacă au ceva de spus, să spună în față, așa ni se pare drept, cinstit, dar când este vorba de altul, ni se pare firească o mică bârfă, o înflorire la ce am auzit, chiar o scorneală, ieșim astfel în evidență, suntem mai populari cu cât știm mai multe. Dar în orice mediu, în orice moment, pe cei mai mulți îi conduce propriul interes. Asta este lumea, așa sunt oamenii, ce este nou? În pauză discutăm siguri pe noi despre dreptate, la o cafea, explicăm nonșalant prietenia, dăm sfaturi de dragoste la cei din jur, atotcunoscători, trecuți prin furcile caudine ale tuturor chinurilor din dragoste, dar gândul în timpul ăsta este la termenul pe care îl avem până la rezolvarea unei sarcini de serviciu, sau la weekendul care se apropie. Devenim superficiali în prietenie, în relațiile de colegialitate, tratăm dreptatea, bunătatea ca pe ceva de suprafață, ce să mai vorbim de dragoste, strigată pe toate drumurile, afișată pe Facebook, vândută în ziare sau la colț de stradă. Aproape că nu mai știm ce înseamnă!
Nu am așteptat ziua asta, dar numele meu strigat așa, mi-a făcut inima să danseze în soare, m-am ridicat ca un zmeu de hârtie deasupra lumii și când am coborât pe pământ, m-am gândit că și eu pot transforma o zi. Pentru mine sau pentru cei din jur. Dacă iau pe cineva trist în brațe, îi transform o clipă oarecare în ceva frumos, pot face un miracol pentru un prieten dacă îi mângâi obrazul, sau pot striga pe cineva altfel și va adia vântul de primăvară în inima lui. Mă simt vinovată de toate gândurile mele, Doamne, i-am dat și un nume pentru discuțiile mele cu mine, seara când adorm, mă simt vinovată și acolo, în pragul institutului, îl sun pe Andrei, îl întreb ce face și vrând să dau naştere unei clipe de vis, îi șoptesc: „mulţumesc că exişti!” și închid.