Nu exist!

Nu m-ai sunat de zile în șir. O explicație, o scuză, le-aș fi acceptat. Am dormit, ți-aș fi spus. Dar nu dormisem, doar încercasem și nu reușisem. Ți-aș mai fi răspuns: sunt bolnavă, sunt atât de bolnavă încât nu pot să respir, dar mă ridic, mă uit în jur, arunc hainele pe jos, pe toate, din șifonier, de pe scaun și le aranjez migălos, le pun pe culori, apoi mă răzgândesc, pun un tricou roșu, apoi unul negru, apoi unul alb și iar și iar, apoi mă enervez, continui să le aranjez, dar nu așa migălos, apoi scriu, deschid laptopul dar nu pot, am plumb în vine și renunț, mor, mor câte puțin în fiecare zi, de dor, de amintirea care mă sfâșie, de ea în brațele tale. Mă îmbrac, vreau să ies, mă plimb, am fost pe jos până în centru, nu, m-am târât, m-am scurs cu sufletul undeva, deasupra mea, nu puteam să-l prind, să-l aduc în matcă, m-am gândit, la tot și la tine, m-am întors, este cald, aștept, te aștept, mă doare sufletul, material, real, organic mă doare, mă trece durerea prin os, câteodată, abia mă ridic, mă hotărăsc la fiecare mișcare dureroasă să mă duc la doctor, nu știu dacă există doctori de suflete, am să caut, dar vine altă zi în care mă doare mai puțin și amân, știu eu că nu este ceva grav, este ceva trecător, mă gândesc la ceea ce se întâmplă, în jur, în mine, cu mine. Și dacă m-ai suna, nu ți-aș putea răspunde, am mâna letargică, nu pot! Nu pot! Ceva în mine te respinge acum, nu pot să-ți scriu nici numele. Nu pot să-ți scriu, să-ți spun, să-ți strig îndoiala, întrebarea, amăgirea. S-a scurs cerneala din mine. Din spirit de conservare. Mi-a fost grijă de tine, te-am iubit, mult, așa cum știu eu să iubesc, fără să păstrez ceva și pentru mine, fără să păstrez rezerve pentru zile negre. Ca să nu mă gândesc la ceea ce a fost mi-am reprogramat toate circuitele. Aș fi suferit mult mai mult, așa m-am programat că nu exiști, că ești pe acolo, pe undeva, printr-un birou. Mi-am resetat așteptări, sentimente, din spirit de conservare. La asta mă gândesc, de asta sunt bolnavă, mă recuperez, mă redau mie.

Timpul meu s-a dilatat, uneori nu-mi ajunge, dar acum, îmi rămâne. Am luat o carte a lui Paul Ștefănescu, am mai citit-o și altădată, dar îmi place, citesc istorie, enigme, repet date istorice, îmi folosesc creierul, mi-e teamă să îl las liber, s-ar duce iar către tine, către întrebări.

Asta fac, asta aș vrea să-ți spun că fac, dar înainte de toate, că nu pot să respir și că mi-e teamă. Într-o zi, m-am trezit, mi-am dat seama că nu exist pe nicăieri în jurul tău, că ochii tăi sunt plini de femeile lumii, dar eu nu am loc. Nu mi-am programat îndrăgostirea, dar apoi a trebuit să-mi programez inima, gândul, mâinile, fața, corpul, creierul ca să facă față la valul ce venea mereu peste mine, stropi uriași mi se spărgeau în față și eu trebuia să fiu pregătită. Nici de trecut nu trece iubirea la comandă și nu trece brusc, într-o zi, la ora cutare, iar eu nu pot să-mi încercuiesc ziua aceea în calendar ca fiind ziua în care a murit iubirea mea, dar pot să-mi pregătesc cuvinte care să te desființeze și din acel moment, povestea nu mai are sens, devine zadarnică. Din păcate, nici durerile, deziluziile nu le pot ascunde într-o cutie, să o cobor undeva în adânc și să arunc pământ peste ea, să fac slujbă frumoasă, să citesc psalmi, să fac cruce și să plec definitiv. Nu pot, mai devreme sau mai târziu își anunță prezența, o privire, un gest, o amintire răzbate de dincolo de pământul aruncat și ajunge la suprafață, acolo unde sunt multe cicatrici lăsate de prea mulți din jur. Din fericire, durerile, ofurile se duc cu timpul, se uită, se închid răni, se vindecă urmele, viața ne duce spre înainte, mereu spre înainte, chiar dacă uneori cu spatele, întâlnim altceva, alte provocări, alte dureri care le acoperă pe primele.

Asta fac, mi-e teamă că într-o zi o să vreau să-mi resetez toate programele ca să nu te mai recunoască mâinile mele, buzele mele, trupul meu tot, atunci, vei fi doar o amintire cu păr negru, străbătut de șuvițe argintii, o amintire ce-și dă jos cămașa seara după o zi de muncă și eu n-o să fiu acolo, o amintire cu cicatrice pe frunte, cu mâini cu contur de femeie, dar bărbătești prin mărime și putere.

Taina

Spune-ți părerea

comments

2 comentarii


  1. Înţeleg din răspunsul de mai sus către dl Dumitru că de fapt dvs scrieţi din experienţa proprie. Urmărind firul poveştilor înţelegem că un domn, coleg de birou/ serviciu, nefiind liber „de contract”, a provocat o îndrăgostire urmată de o dragoste pustiitoare. Experienţă tristă dar previzibilă având in vedere circumstanţele. Sunt curioasă dacă scrieţi să citească şi el ( ca să ştie ce a lăsat in urmă), ca să citească alţii şi să îi povestească( sa_l mustre) sau doar din plăcerea de a vă povesti propriile trăiri. Cei drept, stilul e unul remarcabil. Vă doresc multă linişte sufletească.

    Răspunde

    1. Sunt Cristina și atât, nu dvs! Dacă citești cu atenție, este o poveste de dragoste, a cărei evoluție o aflăm din scrisori, unele netrimise niciodată, doar scrise. Scrie și Tudor, dacă ești atentă, jos se semnează când Taina, când Tudor. Trăirile mele, le-aș cunoaște dacă aș fi eu Taina, dar trăirile lui? Poate este o amintire, sau o plăsmuire, ceva ce s-a întâmplat demult, în altă eră, în alt spațiu, pe alt pământ!

      Răspunde

Dă-i un răspuns lui Cristina Barbu Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *