Am vorbit cu Tu,Dor astăzi, m-a chemat în birou şi am vorbit. De fapt, mi-a spus că toată povestea mea l-a flatat, dar atât. Nu mă privea, se învârtea în jurul biroului, aranja hârtii, apoi le împrăştia, umbla pe la o instalație, măsura o temperatură, se învârtea din nou, era clar că situaţia i se părea jenantă. Pentru o secundă a ridicat privirea, eu eram stâncă în faţa uşii, am văzut ceva, acolo în ochii lui, poate teamă, poate tristeţe, nu ştiu, parcă era o chemare, dar a trecut atât de repede, a coborât ochii pe hârtiile lui şi faţa a devenit imediat inexpresivă, parcă juca un rol, după care s-a întors brusc spre mine şi a zâmbit. Doamne, ce a înţeles? Eram sigură că asta va înţelege, că sunt o femeiuşcă răsfăţată care-şi doreşte o poşetă scumpă şi nu se lasă până nu o obţine. Nu puteam să-i spun nimic, mă simţeam atât de vulnerabilă, îl priveam stupefiată, cred că aveam gura deschisă, cred că voiam să-i spun să nu se simtă ameninţat de mine, deschideam gura mereu, dar nu reuşeam să spun nimic, sunetele mi se opreau în gât. Pentru prima dată de atunci, de când i-am scris, l-am privit în ochi, câteva secunde, întrebându-mă de ce face asta şi simţeam că îmi curg lacrimile şi el credea că îmi curg de dezamăgire, dar eu nu eram dezamăgită, eram consternată pentru că nu a înţeles nimic. Nu vreau nimic, nu vreau nimic, şi repetam totul ca o casetă stricată, nu vreau nimic, nu înţelegea adevărul despre ceea ce îmi doream şi simţeam asta şi lacrimile îmi curgeau, încercam să mă abţin, să nu vadă vulnerabilitatea mea, nu trebuie să fii aici, aş fi vrut să-i spun, nu trebuie să mă vezi, nu trebuie să crezi ceea ce crezi, e o cursă, n-ar fi trebuit să se întâmple nimic din toate astea. Mintea mea se învârtea blocată, căuta disperată o explicaţie, el nu mai răscolea hârtiile, le aruncase pe birou şi se întorsese spre mine, tocmai acum, când eu nu voiam să mă privească, era o anumită îngrijorare în cenuşiul ochilor lui şi mărul lui Adam i se ridica și cobora, parcă mai trăisem asta, cu siguranță, am mai trecut prin asta, când? unde? cu cine? făcea ciudat din gât, parcă îşi oprea tusea şi respira sacadat. Sunt copleşită şi derutată şi înţeleg într-un final că nu voi putea să-i explic atunci, poate nu voi putea să-i explic niciodată că eu vreau doar să visez alături de el. Anumite lucruri nu pot fi explicate, un bărbat ca el, frumos, poate curtat, poate căutat de multe femei, nu ar putea să înţeleagă cum îl iubesc eu. Cu inima, cu mintea, nu cu trupul, înţelegeam că nu pot să-i spun toate astea, poate ar râde, poate ar crede că nu ştiu să primesc un refuz, eram atât de frustrată, parcă un meteorit pierdut în spaţiu m-a lovit, stăteam în mijlocul biroului şi tăceam, şi tăceam, mintea mea, căuta ceva, un cuvânt, o scăpare, mă învârteam în gol, blocată la nesfârşit pe aceeaşi secvenţă. Într-un final, mă gândesc că poate îi voi explica în scris, asta ştiu să o fac cel mai bine şi exact în clipa acea el, zâmbind îmi spune că pot să-i mai scriu şi altădată, ca unui prieten, s-a uitat în ochii mei, fix, m-a sărutat pe obraz, în treacăt, parcă grăbit, politicos şi regulamentar şi în timp ce se întorcea, mi-a aruncat nonşalant: Te sărut! Ai grijă de tine!
Am plecat, am fugit, m-am suit în maşină, m-am învârtit printre blocuri în căutarea unui răspuns la care nici nu știam întrebarea, trebuie să mă obişnuiesc că el face parte din trecut, îmi este interzis, iubirea mea este interzisă, visele cu el sunt interzise, el mi-a schimbat cursul, s-a aşezat în faţa vieţii mele şi traseul meu s-a schimbat, s-a dereglat, a deviat, trebuie să mă întorc pe drumul meu, nu trebuie să mă gândesc la el, nu trebuie, nu trebuie, şi în timp ce îmi promiteam, îmi juram că nu mă mai gândesc la el, de fapt, eu tot la el mă gândeam.
Sunt copleșită, după vestea de ieri, răspunsul lui protocolar parcă îmi sapă mormânt! Am pierdut-o pe Carmen, nu aveam nevoie de discuția asta. Nu acum, nu azi. Nu pot să plâng două morți odată!
Vorbeam tare în maşină, trebuia să mă descarc: Nu trebuie să fii lângă mine ca să te iubesc, auzi??? Tu mă auzi? Am avut curajul nebun să-ţi scriu, să-ţi spun şi am ştiut că mă vei înţelege greşit, şi am ştiut că se va termina o parte din ceea ce sunt, când ţi-am scris, am ştiut că la finalul zilei voi fi singură, ce crezi, că am vrut să-ţi laşi femeile tale pentru mine? ce crezi, că am vrut o aventură? Că am vrut să mă ascund cu tine în camere de hotel? Nu mă cunoşti, mă jigneşti, mă răneşti, nu ştii nimic despre mine, nu mă poţi cunoaşte, ai plecat din start gândindu-te la mine ca la orice femeie uşoară.
Şi ştii ceva? De fapt, nu trebuie să explic nimic, nimănui, nici cum iubesc, nici cât iubesc!