Una din activitățile preferate, sâmbăta și duminica, în vacanțele copilăriei, erau nunțile la țară. După sfânta Maria, satul se învelea în brazi de nuntă. Noi, dacă aveam casa în câmp, nu puteam fi martori săptămânali la nunțile uliței centrale și sălta inima în noi, ne rugam de mamaia, îi promiteam că vom săpa grădina toată, eram cuminți, când își arunca privirea pe geam nu ne mai găsea cățărați pe sonde, înnămoliți prin bălțile de după ploaie, ascunși prin canalele de irigație, și spre joi, vineri, se făcea că ceda. Înainte cu vreo două ore de a trece alaiul pe uliță, ne îmbrăcam în haine de sărbătoare, ne pieptănam, ne împleteam cozi de zâne pe umeri, mamaia punea într-o plasă un borcănel de miere, două-trei roșii, un calup de brânză de capră, uneori o sticlă de vin și plecam în sat cu inimile pregătite de mare bal. Era mamaia și jenată de situație, dar inima îi dădea și ei ghes, când clopotele băteau că trebuie să încetezi lucrul că urmează duminica sfântă, când tot omul de la țară se închina și punea sapa, grebla, coasa jos, când toți se spălau, se bărbiereau și se adunau la porți, se așezau pe bănci fericiți că urmează o seară de taină, când toți se pregăteau pentru alaiul nuntașilor, cine n-ar fi vrut să fie acolo, la șoseaua pietruită să vadă mirele, să vadă cumnații de mână și mai presus de toate, cine n-ar fi vrut să vadă mireasa? Și lăsa mamaia jena deoparte, lua plăsuța cu bunătăți și ne îndreptam spre sat să prindem loc în față. De la primele case, sătenii știind că veneam la spectacol și știind că mamaia nu venea cu mâna goală începeau invitațiile: Nu stați Angelă, aici la poartă? Unde vă duceți să vă înghesuiți în centru? Mamaia, ar fi rămas, dar noi voiam să fim acolo, în mijlocul alaiului. Și trăgeam de ea să mergem mai departe. Ne opream doar în centru, la biserică, de cele mai multe ori la ai lu’ Veveriță. Se îngăduia și mamaia cu Veverițoaica, cum povestea la alții care încercau să o oprească, ne îngăduiam și noi cu ai mici ai casei. Se făcea Veverițoaica că se codește să ia plăsuța, dar o lua, că brânză de capra ca a lui mamaia nu făceau mulți, iar miere ca a lui tataia n-avea nimeni în sat, iar mamaia știa cum să încondeieze darul: Hai că nu pot să vin așa, cu mâna goală, mă află satul, ș-apoi ce dai se duce la Domnul, zi și tu de Bogdaproste!
Și începea sărbătoarea, ne mai jucam, ne mai învârteam, dar eram cu ochii în capătul drumului în așteptarea alaiului de nuntași, și la un moment dat apăreau. De fiecare dată simțeam emoțiile dând buzna peste mine, nu mă interesa nimic, nu vedeam pe nimeni, doar mireasa. Erau bătrânii cu ochii și pe mire, se uitau cum își joacă rolul și cumnatul de mână, nașa era de asemenea, importantă, trebuia întotdeauna să se comporte ”ca o doamnă”, era judecată de bătrâne, bărbații trebuiau să fie politicoși, să invite, nu să dea iama, să salute, să sărute mâna mamailor. Nu cereau prea multe cei din sfatul bătrânilor, nu cereau de fapt, decât puțină atenție, după o săptămână de muncă, o meritau. Dar pentru mine astea nu contau, nu le vedeam, auzeam lumea din jur vorbind, judecând, dar eu nu vedeam decât mireasa. Nu conta pentru mine dacă era frumoasă, dacă era grasă, pe mine mă interesa rolul pe care-l juca ea în ziua aceea. Și cum își juca rolul. Era vedeta, era starul, era mireasa. Dacă zâmbea, mă cucerea imediat, dacă nici nu-și arunca ochii spre noi, sau cum spuneau bătrânii satului „se ținea bățoasă„ o vedeam urâtă, mi se părea că reduce din importanța momentului. Nu se potrivea rolului și nu înțelegeam cum stătuse și ea, altădată pe bancă judecându-i pe alții, fără să priceapă nimic?! Pentru mine, mireasa era totul, ea trebuia să-și merite voalul, rochia albă, trebuia să-și merite rolul, unic din acea zi, unic din viață. Și cu gândul meu de copil, credeam că nu poate fi mireasă cu adevărat, decât cineva care lua toată lumea părtașă la bucuria ei, la dragostea ei.
Și trecea alaiul, se ducea din casă în casă, chemând lumea la nuntă, cu ulcioarele de vin, cu ștergarele brodate în jurul brâului, cu bradul împodobit, cu nuntașii dansând, cu mireasa săltând. Rămâneam pe bancă cu gândul dus departe, la ziua când în rochie albă, voi cuprinde în râsul meu, în fericirea și bucuria mea, lumea toată.