Când am terminat clasa a 4-a, datorită unei mici revolte a părinţilor, cele două clase s-au unit. În clasa a 5-a, vreo săptămână am mers aşa împreună cele două clase, dar pentru că eram prea mulţi şi mult prea gălăgioşi, directorul a trebuit să ne separe din nou. Fiecare viitor diriginte a luat lista cu copii năzdrăvani şi fiecare striga câte un nume. Aşa s-au format două clase de elevi traşi la sorţi. Am nimerit în clasă cu multe din fiţele garofițele generaţiei mele. Fete de doctori, de avocaţi, neînvăţate să împartă nimic cu nimeni. Nici succesul, nici gloria, nici măcar sandwich-urile cu ton, sau cu şuncă presată, ornate în fel şi chip, la care doar te uitai şi îţi lăsau gura apă. Părinţii mei lucrau în învăţământ şi ca în toate regimurile româneşti, acest domeniu era lăsat deoparte, aveam multe din ceea ce ne doream, dar nu orice, aveam și o casă mare, și curte, toate greu de întreținut, râvneam bineînţeles la sandwich-urile măiastre făcute de bone. În anii aceia am cunoscut-o pe Simina. Fată de doctori celebri în oraș. Frumoasă, curtată, înaltă, suplă, rece ca o stană de piatră, venea cu câte un măr uriaş, muşca de două ori din el şi îl arunca la gunoi. Cu un aer princiar. Erau ani grei, începuse perioada în care nu mai găseai nimic prin magazine. Era un sacrilegiu să arunci mărul la gunoi. Gestul ei semăna cu o pângărire. În anii aceia am cunoscut-o şi pe Carmen. Provenea dintr-o familie săracă şi nu o dată am văzut-o privind în coşul de gunoi la mărul uriaş, muşcat poate doar o dată. Şi Alina, cu blugii ei aduşi „de dincolo”, şi Luana cu sandwich-urile ei uriaşe făcute cu franzelă proaspătă. Cum pot uita privirea hămesită a lui Carmen, îmi arăta uniforma atârnând pe ea ca pe gard şi îmi desena în aer formele de butoiaş ale Luanei: „ţi se pare normal? Slănină la slanină trage…”.
Când s-a format noua clasă, unii părinţi au explodat, au încercat să intervină pe la diriginţi, pe la directori, gemenele nu s-au lăsat până nu s-au mutat la clasa paralelă. Eu eram mai legată de ele, chiar îmi părea rău să rămân fără ele, dar simţeam provocarea în aer, fetele acelea, fiţele trebuiau cucerite, erau o redută, se uitau la mine ca la un nimic, nu existam, nu mă salutau, nu mă vedeau, nu puteam să las lucrurile aşa, trebuiau cucerite.
Şi am cucerit reduta.
Aveam o căciulă de miel alb făcută de tataie, uriaşă, îmi acoperea aproape toată faţa, mi se vedeau doar ochii, şi mănuşi îmblănite, tot de miel, de tataie făcute, dar pentru că pierdusem căteva mănuşi de-a lungul timpului, mi le legase mama cu un fir croşetat de ea pe care mi-l trecea prin mâneca paltonaşului din miel, tot de tataie făcut, dar mai crescusem între timp, mânuţele crescuseră şi ele şi firul croşetat rămăsese scurt, nu puteam apropia mâinile prea tare, îmi rămâneau în aer, agățate.
Alina avea palton de blugi, Simina de blăniţă, cine eram eu pentru ele? Ca întotdeauna, copiii te judecau după hainele în care te îmbrăcai (numai copiii?).
Dar aveam de partea mea atâta dragoste! Atâtea îmbrăţişări! Atâta afecţiune! Şi atâta râs! Aveam însăşi viaţa de partea mea!
Erau aşa de arogante uneori, eu le îmbrăţişam, erau mofluze, eu le sărutam, erau ţâfnoase, eu le povesteam din poveştile uneori citite, alteori visate, erau supărate, eu le aduceam zâmbetul pe buze.
Prin clasa a 6-a, am luat 25 de lei de la mama din geantă. Fără să-i spun. Nu cucerisem reduta încă şi nu mai aveam răbdare. Aveam prea multe de împărtăşit, prea multe sentimente păstrate în mine, aşteptând să iasă năvalnic, dacă nu din inima mea, măcar de pe buzele mele. Îmi povestea tataia, că dacă ai un păr, dar tu vrei mere, nu te apuci să baţi părul, să-l scuturi, să-l rogi să facă mere. Tai şi pui un altoi, aştepţi şi după un timp, ai mere. Şi mai spunea tataia, că uneori şi în viaţă, trebuie să tai, să pui altoiul pe care ţi-l doreşti. Cred că asta am făcut eu atunci. Mă săturasem de rugăminţi, de îmbrăţişări fără noimă. Viaţa din mine se izbea mereu de răceala lor. Am vrut să tai să pun un altoi. Am furat 25 de lei, am cumpărat prăjituri (erau la vremea acea nişte prăjituri de 1 leu, făcute de fabricile de pâine. Visam să cresc şi tot salariul meu îl transformam în prăjituri…), şi le-am împărţit între fiţoasele mele. Am crezut eu că aşa ajung dincolo de cortina de gheaţă în care trăiau aceşti copii. Le-am impresionat, bineînţeles, ce copil nu-şi dorea o bomboană în plus, chiar dacă acasă avea grămezi, dar a aflat tata. Atunci am luat cred, singura palmă dată de tata mie și aceea cu multă milă. Dar mai rău decât palma, m-a rănit întrebarea lui: ”nu înţeleg, ce-ţi lipseşte?”. De fapt, nu voiam nimic material, plăteam doar atenţia unor fete răsfăţate, le cumpăram un gram de prietenie.
La finalul clasei a 8-a, eram cea mai bună prietenă a tuturor.
A trecut timpul, dar dorinţa aceasta de a fi iubită, a rămas şi astăzi. Provocarea a rămas. Acum, când m-am angajat la institut, am intrat în laborator destul de timorată, am făcut cunoştinţă, îmi dădeam seama că sunt privită de toți, mă cercetau, mă evaluau, la un moment dat, mi-a trecut prin faţa căciuliţa de miel a copilăriei, ochii mari ieşiţi dintre buclele negre, am zâmbit, şi aşa a început războiul meu, alt război. Mă urc pe o scenă, uneori îmi pun o mască şi parcă mă simt născută acolo. Am mult de muncă și voi munci, întotdeauna am făcut asta, dar de multe ori viaţa din mine a câştigat, încrederea a câştigat, în inima mea, uneori, am rămas Nică a lu’ Ştefan a Petrei pus pe şotii. Și acum, când trec pe coridor și în fața mea este un cap luminat care nici nu mă bagă în seamă, aş prefera să mă caţăr în cireş, sau să strig după el: „Tunsul felegunsul,/ Câinii după dânsul”….
Aș vrea să trec împreună cu colegii mei prin problemele de peste tot, frica de examenele copiilor, teama de temperaturile lor ridicate de peste noapte, îmi este greu singură cu nasul în instalația mea, să nu vorbești, uneori simt că nu pot duce singură anumite nelinişti, anumite bucurii.
Şi acum? Alt început? Altă provocare? Alt război? Parcă am obosit! Parcă şi încrederea în ce urmează a obosit. De ce oare când te naști nu-ți vine la pachet și încrederea în viață, în tine? Sau am primit-o la naștere, dar am pierdut-o undeva, pe parcurs.