Mi-a trecut astăzi prin faţa ochilor o imagine din clasa a 2-a, cred. Ce a vrut gândul meu să păstreze din ea, din întâmplarea de atunci. Îmi aduc aminte că eram îmbrăcată în uniformă, largă, lungă, că venise primăvara şi că asta era suficient şi pentru cei 8 ani ai mei să îmi aducă fericire. Eram verde, mă simţeam verde….

Am plecat împreună, cele două clase paralele la Mănăstirea Cozia. După ce am vizitat mănăstirea veche de sute de ani, ceilalţi s-au strâns în faţa bisericii să hotărască destinaţia viitoare. Pe mine m-a atras luciul apei din spatele bisericii, n-am mai văzut nimic în jur, doar eram obişnuită cu valurile, cu apa lovindu-se de pietre şi spărgându-se în stropi în mii de culori. Eram fascinată, a fost suficient să închid ochii, ca visul să înceapă. Se făcea că eram o zână pe malul apei, şi prin puterea mea, doar atingeam cu gândul stropii şi se prefăceau în peştişori coloraţi, în păsări minuscule, în licurici sclipitori, în stele şi fiecare, ştiindu-şi bine rostul pe pământ lua calea hărăzită de Dumnezeu, peştişorii se îndreptau spre ape, păsările luau calea văzduhului, licuricii se pierdeau în vânt, iar stelele se aliniau cuminţi pe cer.

În timp ce ordonam eu vieţuitoarele născute de apele Oltului, clasa mea, a plecat cu învăţătoarea la masă. Acolo au realizat că eu lipsesc, bineînţeles, au urmat momente de panică, m-au strigat, m-au căutat, au ieşit în stradă, au emis diverse ipoteze, diverse modalităţi de căutare. Eu nu eram de găsit. Au întrebat în dreapta, în stânga şi panica a atins cote de isterie. În punctul culminant, am apărut eu, cu uniforma lălâie pe mine, udă, murdară, dar fericită după ce terminasem de ordonat universul şi speriată pentru că realizasem între timp că sunt singură. Au urmat căutări şi din partea mea şi întrebări şi drumurile ni s-au întâlnit până la urmă.

Şi fericită, deja mă imaginam o eroină pentru toţi, m-am aruncat în braţele învăţătoarei de la clasa paralelă. Aceasta, tânără, de-a dreptul intrată în panică în urma căutării, m-a prins de mâini şi mi-a tras două palme peste faţă. A urmat şocul, lacrimi mute pe obraji înroşiţi de palme, ruşine, umilinţă şi drumul până acasă, ascunsă într-un colţ de autocar, neconsolată, aşteptând să se întâmple o minune şi domnişoara cea frumoasă să spună că a greşit.

Minunea nu s-a întâmplat, dar au trecut anii şi eu am refuzat să o mai cunosc vreodată pe domnişoara. Eu copilul bine crescut în fiece moment, refuzam să o văd, refuzam să o cunosc, treceam apatică şi indiferentă, exact ca pe lângă orice zid, mândră, atinsă în adâncul orgoliului meu de un adult care nu fusese în stare să înţeleagă, să-şi amintească de copilul din el.

Avusesem nevoie de căldură, de dragoste, de mângâiere şi îmi oferise palme, eram speriată şi îmi oferise frustrare şi mânie. Era un adult obişnuit şi atât. Nu reuşise să treacă peste spaima din ea ca să aline spaima copilului, spaima din mine.

Trecuseră anii, crescusem deja şi eu refuzam să o cunosc, dar mă uitam uneori cu coada ochiului şi realizam cu mintea mea de copil, că nu stă comod la întâlnirea cu mine.

Mă vedea, dar ochii mă ocoleau. Ruşinea? Recunoşterea greşelii?

Târziu, la câţiva ani după ce terminasem liceul, mă plimbam cu fetiţa unor vecini. La un moment dat, am pierdut-o, nu ştiu cum s-a întâmplat, nu mai reţin toate amănuntele, dar senzaţia aceea de panică, de groază care punea stăpânire secundă cu secundă pe mine, pe măsură ce trecea timpul, nu am cum s-o uit. Atunci am înţeles prima dată şi momentele prin care trecuse domnişoara când mă pierduse.

Peste câteva luni, am întâlnit-o în cartier pe domnişoara de atunci. Am salutat-o. Nu ştiu gândurile ei, dar am avut impresia unei datorii vechi pe care atunci am plătit-o, am avut senzația unei justiţii împlinite.

Nu pot să iau înapoi, să retrag sau să neg reacţia absurdă de-a lungul anilor, nu pot să vindec rănile copilului de atunci, şi nici ale învăţătoarei speriate, dar ştiu sigur, că pot să iert, că pot să uit, şi uneori cred că pot să mă iert şi pe mine….

Spune-ți părerea

comments