Când scriu despre părinţii mei, orice, o frază la întâmplare, un vers, un gând, aş vrea să mă aşez în genunchi. Nu, nu ca în faţa lui Dumnezeu…. ca în faţa lor, atunci, când erau încă şi puteam să-i iubesc, puteam să-i ador şi n-am făcut-o, nu cum meritau.

Acum când scriu, e noapte (aproape dimineaţă), şi lacrimile îmi curg fluviu pe faţă, plâng pentru ei, plâng pentru mine pentru că de mult n-am mai plâns pentru ei. Nu meritau atâta uitare, nu din partea mea, măcar….

Îmi este dor de ei, s-au rupt din mine, din sufletul meu, dar s-au rupt şi din carnea mea, care era totuna cu a lor.

Îmi este dor de dragostea lor necondiţionată, de ei lângă mine, de mine protejată cum nu am fost niciodată.

Am simţit multe feluri de dragoste, am fost iubită platonic, ca un bibelou, ca o femeie, ca un trofeu, ca ei, necondiţionat, fără să-mi ceară nimic înapoi, nu m-a iubit nimeni, nu mă va iubi nimeni, niciodată.

Tata în ultimii ani de viaţă, uneori mă întreba de prietenii mei, de Simina, de Carmen, de Rareș, atunci, când ceaţa diabetului i se ridica de pe frunte. Câteodată îl tundeam şi îi simţeam părul uşor, subţiat de timp, mă înduioşa, ştiam că va veni o vreme când n-am să mai am nimic din el, doar amintirea. Îmi pare rău, de atâtea ori, când îl tundeam voiam să tai o buclă de păr să o păstrez pentru când nu va mai fi, şi n-am făcut-o…

Îmi este greu să mă întorc în timp, încă mai doare….

.. Casa copilăriei mele. Casa de care mă leagă cele mai dulci amintiri, casa care mirosea tot timpul a măr copt (oare chiar mirosea, sau aşa se potriveşte cu amintirile mele?), casa în care alergam alături de verii mei, ne băteam, ne trânteam. Este undeva într-o cutiuţă a minţii mele, o caut ca prin ceaţă, parcă dau nişte perdele vechi la o parte, suflu în pânze de păianjen ca în „Marile Speranţe” şi apare, casa părintească…..

….era undeva, pe o stradă liniştită atunci, din oraș. Nu aveam curte prea mare, exuberanţa noastră (mai ales în vacanţe), nu încăpea în cei câţiva metri pătraţi, aşa că toată joaca avea loc în stradă. Rar ne deranja câte o maşină. Acolo, în stradă, era arena, acolo eram împăraţi şi în acelaşi timp gladiatori, eram eroi şi în acelaşi timp spectatori, eram actori, şi juriu. Eram fericiţi, eram sănătoşi, eram copii.

La şcoală nu mă simţeam prea bine cu statutul meu de locuitor la casă. Colegii mei locuiau la bloc, îi uneau alte jocuri, alte glume, alte secrete. Eram oarecum izolată de colegii de la bloc, dar pauzele ne reuneau pe toţi cei de pe strada mea. Eram complici parcă la un joc, la o taină.

Şi în fiecare seară, după lecţii, strada, şi apoi vacanţa şi iar strada….

Şi cărţile. În casa noastră, ocupau pereţi întregi, în timpul nostru ocupau, ore, zile, ani, în inima noastră eram pe rând toţi eroii despre care citeam. Tata, ne spunea citându-l pe Hugo “Universul cărţilor este singurul univers în care soarele nu apune niciodată”. Şi în nopţile copilăriei, nopţile de poveşti ale Şeherezadei, aveam impresia că peste casa noastră soarele străluceşte mai puternic ca oriunde.

Îmi aduc aminte, casa în care am crescut, casa în care ne făceam temele, în care ne asculta tata la biologie şi la istorie, îmi aduc aminte casa în care am citit despre Christian Barnard şi am hotărât că voi fi doctor renumit, şi nu orice fel de doctor, ci doctor de inimă, ca Marius şi Christian Barnard, casa în care ascultam seara cu tata Europa Liberă şi ne făcea semn să nu vorbim tare, ascultam despre grozăviile făcute de Pol Pot, de Augusto Pinochet, de Idi Amin. Îmi aduc aminte casa în care m-am îndrăgostit prima oară, primele suferinţe, primele dureri, primele promisiuni, primele încrâncenări în dragoste. Îmi aduc aminte, primele pagini scrise, primele poezii, pagini aruncate la gunoi, pagini pornite din dragoste şi regrete. Îmi aduc aminte, când Valentin, ca să se răzbune pe neiubirea mea hotărâtă adânc în inima mea, mi-a spus că nu mă iubeşte, că nu mă va iubi niciodată, şi râdea, râdea şi văd şi acum în faţa ochilor, gâtul lui lung gâlgâind, mărul lui Adam săltând şi coborând la fiecare hohot de râs şi am plecat în baie şi am venit tunsă chilug, tunsă cu mâna mea, convinsă că pe mine nu mă va iubi nimeni, niciodată, că nu are ce iubi cineva, şi plângeam, şi în faţa ochilor vedeam doar gâtul lui Valentin săltând şi coborând. Şi mama disperată, îmi strângea buclele de jos, mă strângea în braţe, ar fi rupt din suferinţa mea, şi nu putea. Nopţile erau cumplite, nesiguranţa punea stăpânire pe mine, intram în panică, eram mare deja, trecusem printr-o dragoste dureroasă, dar mă duceam și dormeam în brațele mamei. Ea și numai ea mă curăța de amintiri grele.

La un moment dat, a rămas doar amintirea mărului din gâtul lui, săltând şi coborând, cuvintele au dispărut, rănile s-au vindecat şi atunci, după luni de zile, a apărut iar. Mama ştia că va apărea, suferea la ideea că sunt atât de vulnerabilă, şi atât de vulnerabilă în faţa lui. Dar fusesem mult prea rănită, poate că puteam uita cuvintele lui, dar nu puteam uita urmele lăsate, nopţile în care juram că n-o să mai las pe nimeni, niciodată să se apropie de mine, de sufletul meu. Iubisem mult, încât mă durea inima, şi într-o zi, m-am hotărât să mă apăr pe mine de mine, şi poate anumite colţişoare, le-am ascuns pentru totdeauna, chiar nu s-a mai apropiat vreodată cineva de tot, iar Valentin atunci, şocat de privirea mea rece, cred că neaşteptat de rece, a plecat pentru totdeauna. Îmi amintesc, se făcea că îşi taie venele, încerca să îşi bage o lamă, un briceag, nu ştiu ce era, în carne, au şi curs câteva picături de sânge, mama, mămica mea iubită se uita disperată la mine, şi prinzând curaj văzând privirea mea de gheaţă, a încercat timidă: ”Te rog să ieşi!”, Valentin uitându-se la mine, aşteptând ultimul meu cuvânt, iar eu am simţit în gât mărul lui Adam săltând, am zâmbit (mă gândeam că şi el va rămâne peste ani cu imaginea asta a gâtului meu coborănd şi ridicându-se), i-am şuierat:”Ieşi!”. Nu l-am mai văzut până anul trecut, când am avut întâlnirea de la liceu. M-a întrebat dacă mai cânt, mi-a spus că nu m-am schimbat prea mult şi nu am mai vorbit nimic până la final. Doar îl simţeam urmărindu-mă pe sub sprâncenele groase. (De ce m-a întrebat dacă mai cânt? Şi printre buze, pentru că judec acum din poziţia de adult, îmi vine şi după atâta timp să şuier “Jigodia!!”. A legat un păianjen uriaş (eu, cel puţin, îl vedeam uriaş) cu aţă. Îl apropia de mine, nu o să uit niciodată, groaza ce o simţeam văzând păianjenul apropiindu-se de ochii mei, de gura mea, urlam, strigam după ajutor şi nu auzea nimeni, pentru că îşi alesese bine momentul în care nu era nimeni acasă, nu era nimeni în jur, m-a pus să promit în faţa lui Dumnezeu, să jur că nu voi mai cânta niciodată pentru nimeni. Gelozia lui atingea un nivel patologic, era gelos şi pe cântecele mele, pe cei care se uitau la mine când cântam. Ştia de frica mea de păianjeni, se folosea, încă odată de mine, de tot ce ştia despre mine, eram încă odată batista cu care se ştergea la nas.

Atunci, la întâlnire, mă uitam la el, curioasă, intrigată, nu de el am fost îndrăgostită, cred!!!….ci de poeziile lui, m-a făcut să iubesc poezia, pe Romain Rolland, pe Rimbaud, pe Shakespeare cu poemele lui postume (“Am scris iubire? Iartă, citeşte adorare! Am scris iubire? Iartă, citeşte disperare!”), de vulnerabilitatea lui în care mă vedeam pe mine, de slăbiciunile lui, de defectele lui, eram un copil, un copil cu suflet frumos, eram îndrăgostită de dragoste.

Credeam atunci că viaţa s-a oprit în loc, dar am observat că în tot timpul în care eu mă ascunsesem de toţi, viaţa continuase. Au fost războaie, s-au dat bătălii, s-au răsturnat lumi şi de pe fundul oceanelor s-au înălţat mereu şi mereu alte Atlantide. Ca şi acum! Ca oricând!

Atunci a apărut Andrei. După furtună, a apărut ca o rază. Cuminte, liniştit. M-a acceptat aşa cum sunt, m-a iubit aşa cum sunt. Mama nu a înţeles atunci că aveam nevoie de linişte, de stabilitate, voiam senzaţia de pământ sub picioare, nu voiam să mai fiu cobaiul nimănui, nu voiam să mai facă nimeni teste pe mine, nu mai voiam cuvinte, a venit să domolească bucuria şi tristeţea mea, îndrăzneala şi frica mea, frumuseţea, uimirea, nebunia, fericirea, singuratatea.

Ne-am căsătorit, m-a iubit, am fost totul pentru el, am fost mândria lui, era ca un cocoş când intra cu mine de mână, m-a adorat, dar uneori, eu eram cea care proteja, eu am fost protejată doar cât au trăit părinţii mei, după aceea eu am fost cea tare, cea puternică şi am obosit.

De asta mi-e dor, de grija lor mi-e dor, de braţele lor în jurul meu mi-e dor, de sentimentul de imponderabilitate atunci când eram cu ei, de tăcerea tatălui meu lângă mine, de tăcerea mea lângă el, de convingerea că orice se poate.

Întotdeauna când veneam de undeva, mă sunau îngrijoraţi: ”Aţi ajuns? Doamne ajută!”. Şi acum aştept telefonul de la ei, când mă întorc de undeva, şi acum aştept telefonul lor după un examen, după o reuşită şi niciun “Bravo!!” nu este ca acela de la ei. De când au dispărut, de multe ori mă simt a nimănui.

Le vreau mirosul, le vreau vocea, le vreau mângâierea…

Pentru alții, viața a fost mai simplă, fără întrebări, fără furtuni, fără dezamăgiri, pur şi simplu, viaţă.

Pentru mine totul a fost altfel, nu ştiu de unde, au putut pleca atâtea nelinişti, atâtea întrebări, uneori atâta nesiguranţă, atâta dor.

Cred că atunci când m-au îndrumat către o facultate de ştiinţe, părinţii mei au vrut pur şi simplu să mă aducă mai aproape de pământ, într-o lume reală, speriaţi de ideea de filologie, care mă ducea pe alte planete, pe alte lumi.

Am făcut o facultate reală, ca să zic aşa, dar liniştea cea mai profundă, tot în scris o găsesc. După moartea lor, după ani în care nu am vrut să scriu (cred că aşa consideram eu că îi respect, că le respectam tăcerea în care au vrut să se scufunde), când din întâmplare am redescoperit cuvintele, sentimentele, m-am repezit aproape haotică, scriam, scriam, scriam, despre orice, despre oricine, despre un ţăran pe câmp, pe care l-am surprins în trecerea maşinii, mângâindu-şi calul, despre un copil plângând, despre un nebun cu privirea rătăcită, despre Dumnezeu, despre infinitul din inima mea, infinit care mă apropie de Dumnezeu, despre încredere, despre prietenie, despre prieteni, despre dragoste, şi despre ei, despre părinţii mei.

Nu trece zi în care să nu mă gândesc la ei, nu trece zi în care să nu mă gândesc că puteau să mai trăiască şi mă gândesc ce făceam eu dacă ei ar mai fi trăit, prin moartea lor am murit şi eu puţin, ceva s-a dus definitiv, ceva s-a rupt pentru totdeauna.

Tata a fost un om demn, un erudit şi a murit umilit. Umilit de oameni, poate de proprii elevi, asistenta de la reanimare a fost eleva lui. Degeaba înveţi o viaţă, degeaba scrii o carte, degeaba plantezi un copac, degeaba faci un copil, degeaba construieşti o casă, degeaba, dacă nu poţi să mori demn.

Ultimele lui clipe de viaţă mi s-au scrijelit în inimă. A rămas durerea, nedumerirea, neputinţa, umilinţa şi întrebările. Ăsta este sfârşitul? Nu se mai poate face nimic? Frustrare. Poate totuşi! Și ei doctorii, să împingi afară o femeie în vârstă, care nu voia decât să prindă ultimele clipe de viaţă ale soţului ei. Ce-i cu voi, oameni buni, în ce lume trăiţi, în ce hazna respiraţi, în ce cloacă vă bălăciţi? Mă gândesc la Nietzsche „Când te uiţi îndelung în abis, abisul se uită la tine”. Oamenii aceştia trăiesc în abis. Respiră abis. Se transformă în abis. Sunt abisul.

Pe mama o visez murind şi acum! Moare în fiecare zi, moare încă şi acum, poate pentru că a murit atât de şocant? Poate pentru că eram cu ea? Poate pentru că nu am putut face nimic? Eram singură, singură cu ea, singură în oraș, ca niciodată, Andrei era la Bucureşti. Şi a venit noaptea aceea, dimineaţa m-a găsit urlând singură lângă ea, ce trebuia să fac? De ce, de ce, de ce după ani în care plecasem de acasă, atunci în noaptea aceea, am rămas acolo? Nu am vorbit nimănui vreodată de noaptea aceea şi de nimic legat de ea, dimineaţa am plecat ca Nietzsche, plângând pe străzi „Mamă, mamă, sunt nebun!!!”. Am lăsat-o singură, pe pat. Apoi târziu, am spus celorlalţi. Când a venit Andrei, se uita la mine, dar ochii îi fugeau undeva, mai sus, spre părul meu alb, care nu fusese alb. În noaptea înmormântării, m-am vopsit pentru prima oară. Aveam impresia că eu am omorât-o. Nu făcusem nimic, nimic! Şi a trebuit să trăiesc cu vina asta, cu fantomele, cu întrebările! Au urmat nopţi în care murea iar lângă mine, dormeam pe partea stângă, pentru că simţeam inima comprimându-se, strângându-se şi credeam că se comprimă şi durerea. Treceau zile în care trebuia să mă învăţ cu o amintire, să mă obişnuiesc cu durerea pe care mi-o provoca, şi când totul din mine accepta acea amintire, apărea alta cu care iar trebuia să mă obişnuiesc. Şi cei din jurul meu nu ştiau viforul din mine, ei ştiau că totul este bine, că eu sunt bine, pentru că sunt mama, mama tot timpul trebuie să fie bine. Și eu înstrăinată de tot, de ei, de mine….

Ce aş mai putea spune? Lumea este mult mai săracă! Când vine toamna, când este frig şi plouă, şi eu mă simt mult mai săracă, când vine primăvara, ca acum, mă gândesc la ei, uneori mi-e frig fără ei. Îmi strâng picioarele la piept, mă zgribulesc, mă gândesc la braţe calde, la dragoste necondiţionată.

Au vrut să fiu… altfel, nu eram… şi nimeni nu ar fi ştiut că aş fi putut să fiu……

Spune-ți părerea

comments