Nu mi-a fost niciodată frică de cei din jurul meu, nu mi-a fost frică niciodată de cineva nou apărut, nu îl pot vedea niciodată ca pe un rival, ca pe un uzurpator, de ce ceilalţi simt frică? De ce cel nou este rivalul tuturor? Târziu, încoace mi-am pus întrebarea asta. Acum îmi răspund. Fiecare vrea ceva, ceva care le este ameninţat. Un loc mai cald, mai sus. Fiecare consideră că merită un astfel de loc. Dacă vine un cocoşat, murdar, slinos, locul dorit nu le este ameninţat. Dar sigur, un bărbat cu costum, sau o femeie îngrijită, cu unghiile aranjate vrea ceva. Nu, cu siguranță nu s-ar mulțumi astfel de oameni cu un simplu loc. Şi mirosul fricii se strecoară, prin ţesuturi, prin nervi, unii au mai simţit şi altădată mirosul, nu a apărut doar un singur bărbat cu costum, sau o singură femeie cu rochia călcată, dar viaţa a făcut selecția și au plecat, s-au plafonat.
Eu nu vreau nimic. Niciun loc, niciun vârf şi nu mi-e frică de oameni. Sunt spectator, nu jucător. Jucător sunt doar în viaţa mea, neştiută de alţii. Şi când la spectacol participă bărbaţi, sunt pregătită cu ochelari tridimensionali şi cu o pungă de floricele să asist. Când apar femei, totul devine trist, mult prea trist. Femeia este în afara luptei, femeia este trofeul de la capătul luptei, asemeni Elenei din Troia, femeia nu trebuie să fie parte din luptă. Lupta este doar a bărbatului. Când spui luptă, orice fel de luptă, în faţă îţi trec săgeţi, muşchi, auzi scrăşnet şi icneli, vezi viclenie aciuindu-se în pupile şi simţi miros de sudoare. Ce are femeia cu astea? Femeia din pragul budoarului? Femeia cu zâmbet în colţul ochiului? Cu liliac alb prins în păr, aşteptându-şi iubitul? bărbatul? cu braţe calde şi chemare pe buze? Femeia-fată învăţând prima dragoste, femeia-iubită potrivind în oglindă priviri cochete, femeia-mamă, învăţându-şi copiii să împreune mâinile în faţa icoanelor? femeia-soţie, aşezând cu grijă pastilele în palma dragului ei? Ce are femeia cu sabia?
Nu sunt împotriva femeii ca jucător, ca lider chiar, dar sunt împotriva femeii care caută cu încrâncenare, cu viclenie un loc mai sus!
Ce am eu cu luptele astea? Ce caut într-un joc pe care nu-l caut? De când sunt în plus acolo unde dintotdeauna mi-a fost locul?
M-am uitat în jurul meu de când mă ştiu, am mirosit aerul pe care îl respiră oamenii, am crezut că îmi caut rostul pe pământ cunoscând pe toţi din preajmă. Acum nu vreau să mai cunosc pe nimeni, sunt dezamăgită de mine în primul rând. Mă înşel dureros de mult legat de cei din jurul meu. Prima privire o cred a mea, privirea din urmă trece prin mine, fără să mă vadă, nici urmă din ce-am crezut…
Realizez, uneori, că cei din jur se folosesc de mine, eu nu ştiu să spun „Nu”. Şi, uneori, ceilalţi ştiu asta şi se folosesc de asta şi mă încarc, câteodată, peste puterile mele şi la final, sunt în plus. Nu vreau roadele nimănui, dar am orgoliul muncii mele, am, fără rost poate, orgoliul rezultatelor mele, dar uneori rezultatele îmi sunt luate pe nedrept. De câte ori mi-au fost luate. Şi date altora ca plată pentru diverse servicii. Asta mă îndepărtează de cei din jur…
Mă las pe spate, plutind în braţele lui Dumnezeu, prietenul meu şi ştiu acum, în timp ce scriu, nu eu îmi găsesc rostul, Dumnezeu mă aşează acolo unde îmi este locul. Doar Dumnezeu hotărăşte locul meu, hotărăşte lângă cine mă aşează, îmi pune prieteni lângă mine şi mă duce departe de cei care nu mă vor.
Îmi vine în minte acum, un cântec pe care-l cântam odată: Pe drumul meu podit cu zaruri / La intersecţii mai rămân / Ca un copil ce-aşteaptă daruri / Dar toţi ceilalţi îl cred bătrân…