După câteva zile de ger năpraznic, după zile de zăpadă fără miros de cozonac, a început să plouă. Totul s-a transformat în ghețuș. Văd doar copiii veseli mergând spre școală, ei se bucură naiv de orice vreme, își trăiesc copilăria curat și nevinovat. Oamenii mari sunt nervoși, zgribuliți. O mămică, strigă iritată la un puști mult prea năzdrăvan pentru nervii ei care, probabil așteptau primăvara.

Nu am curaj să mă urc în mașină pe gheața din jur. Iau un taxi, patinăm până la institut, îmi cumpăr cele două țigări și cutia de cafea fierbinte în speranța că mă voi încălzi, dar banca mea este ca o bucată de gheață, nu am curaj să mă așez. Fumez în grabă doar o țigară, este mult prea frig, teiul bătrân, fără frunzele verii, nu mă poate apăra de ploaie. Intru zgribulită în institut, Madam îmi arată ceasul trecut de mult de ora de venire, nu-mi pasă, este frig, lucrez încercând să mă concentrez pe ceea ce fac, nu vreau să văd ploaia, nu vreau să văd ghețușul ca oglinda, țurțurii sculptați la ferestre, în pomi, în noi… Nimeni nu vorbește în laborator, suntem o masă de oameni care parcă nu ne cunoaștem, mofluzi, iritați. Ploaia ne face singuratici, ne izolăm, ne ascundem.

Plouă de câteva zile, când soarele a încercat timid să apară, a fost rapid acoperit de nori, şi plouă ca în poeziile lui Bacovia, e cenuşiu în jur, culoare de plumb peste tot, miros de umed, miros de mucegai în aer. Ajung acasă târziu și aș vrea să intru într-un colț, să nu mă vadă nimeni, să-mi trăiesc singură cenușiul din mine. Sunt zbârlită ca un motan, mă simt urâtă, nu pot să dau ochii cu nimeni, vreau să rămân singură. Simt că nu pot să zâmbesc din suflet, ci din reflex, şi aş continua să zâmbesc, fără să simt nimic, doar muşchii feţei schimonosindu-se. Aş vrea să scriu, m-am aşezat la calculator, dar nu sunt prietenă cu cuvintele astăzi. Și creierul îl simt paralizat, plouă în toate cotloanele din mine, mă feresc, ies dintr-un cotlon udă până la piele, încerc să mă ascund în alt cotlon, dar plouă şi acolo, încerc să strig, dar vântul din cotloanele mele îmi acoperă glasul. Cerul din mine este atât de aproape, întind mâna şi-l prind în palme, uneori este în regulă să nu fie totul în regulă, să nu fiu în regulă.

E martie…. şi plouă….

Andrei lucrează la calculator, scriu și din când în când îl urmăresc, stau în fața lui, uneori mai aruncă o privire la televizor, dar mă întreb dacă vede ceva, are barba nerasă, este obosit, eu scriu, îl privesc și îmi dau seama acum că nu l-am iertat. Mă uit adânc în inima mea, și îmi dau seama acum, ca o revelație: nu l-am iertat! Cred că am săpat în mine, am făcut un mormânt, am pus tot ce mă făcea să sufăr, am aruncat cu lopata pământ deasupra, am pus flori și atât. Ca să nu mai sufăr. Îl privesc, fără ca el să știe, îl urmăresc cum urmăresc semnele zilei pe cer. Am pretins că totul e bine. Toţi pretindem că totul e bine. Am mințit ca să nu fac rău. L-am ridicat pe un soclu înalt, fără ca el să-mi ceară asta, și i-am săpat cu mâna mea groapa în care tot eu, l-am aruncat. Ca să pot trece mai departe, trebuie să-l iert, trebuie să nu mă mai ascund după cuvinte, trebuie să transform totul, orice sentiment, orice resentiment în iubire necondiţionată, așa cum a fost înainte, în acceptare, iertare, şi înţelegere. Altfel, mă îngrop. Nu pot trăi fără sentimente.

Și poate zâmbetul îmi va fi, într-o zi, la fel ca altădată…

 

Melancolie (Lucian Blaga)

Un vânt răzleţ îşi şterge lacrimile reci

pe geamuri. Plouă.

Tristeţi nedesluşite-mi vin, dar toată

durerea

ce-o simt n-o simt în mine,

în inimă,

în piept,

ci-n picurii de ploaie care curg.

Şi altoită pe fiinţa mea imensa lume

cu toamna şi cu seara ei

mă doare ca o rană.

Spre munţi trec nori cu ugerele pline.

Şi plouă.

Spune-ți părerea

comments