Prezicere cu miros de liliac

E Mai…. Pe stradă miroase a liliac. Am cumpărat din piaţă, de la o ţărancă, o căldăruşe plină de flori de liliac alb. În casă a venit primăvara…

Am ieşit la plimbare prin parc. E sâmbătă, câteva raze de soare au apărut stinghere printre nori, a plouat, miroase a pământ reavăn, proaspăt lucrat. Suntem mulţi, gălăgioşi, dar trebuie să spargem cumva frigul care nu se mai lasă dus. După o raită prin parc, după ce ne-am încărcat cu vânt de primăvară, ne-am așezat la o terasă. La un moment dat, la masa noastră ajunge o ţigancă. Nu ştiu ce mă frapează atât de mult, este destul de bătrână, dar are ochi vii, mult prea verzi şi mult prea vii. Parcă sunt nişte gâze ameţite, care zboară bezmetice, se lasă, se ridică, se rotesc, se ridică… Se aşează pe un scaun. Este curată. Mâinile sunt destul de delicate şi nu are decât o verighetă de argint, pe mâna stângă. Este slabă, aproape costelivă, sâni nu are deloc, iar pomeţii aproape că îi străpung pielea obrazului. Nasul drept, fin, uşor acvilin. Mă uit fix în ochii ei, dar îmi refuză privirea, se uită la Iulia şi îmi pune mâna pe umăr: „sunteţi verişoare primare!”. Zâmbesc, cred ironic. Iulia îmi spune destul de des ”vară-mea” şi o ureche atentă poate prinde asta. „Nici una nu mai aveţi mamă şi tată!”. Da, asta este ceva cam mult. Se uită la Iulia: „tată-tău s-a dus de mult!! Mamă-ta acum s-a dus!!! Încă nu ţi s-au uscat lacrimile!!!” Zâmbetul îmi îngheaţă pe buze, este adevărat, s-au dus toţi şi asta nu ştiu de unde ar putea cineva să ştie….

Petre încearcă să o gonească, dar Iulia devine atentă. Ţiganca o dă la o parte. Se uită, de data asta fix, la mine. „Hai la baba!”, îmi spune, dar deja mă sperie. Şi nu, nu vreau să ştiu nimic din viitor.

De fapt, jinduiesc să ştiu că, în sfârşit totul va fi bine, că îmi voi trăi viaţa cu rost, dar îmi este frică de ceea ce aş putea afla. Vreau să merg mai departe, fără să ştiu, să mă gândesc că, la un moment dat, cineva mi-a spus că voi avea amăgiri, dezamăgiri. Vreau să merg normal pe calea mea, să străbat, încet, pas cu pas, împlinirile, veacurile, iubirile şi vârstele mele. Nu vreau să răstorn lumea, vreau doar viaţa mea înapoi, fără nelinişti, fără întrebări, fără incertitudini, deşi, veşnic vor rămâne…

„Hai la baba” şi deja în vocea aspră, metalică se simte imperativul. Parcă sunt hipnotizată, îi întind mâna, deşi în jurul meu se aude susurul revoltei.

„Ai plâns, mamă, ai plâns luni de zile, ai plâns ani de zile. Mai mult păr ţi-a căzut, decât ţi-a rămas”. Involuntar, îmi trec mâna prin păr şi zâmbesc mecanic. „Chiar aşa? Nu mai am păr deloc?” spun ca o scuză în ochii celorlalţi, deşi înţeleg foarte bine ce vrea să spună ţiganca. Ceilalţi râd, fac glume pe seama mea, a noastră, Andrei răspunde cu o glumă, ceilalţi râd, nu ştiu nimic, nu bănuiesc nimic, dar în inima mea, ceva doare tare, simt spinul intrând adânc, zâmbesc mecanic, dar gluma doare şi este deplasată. Parcă a dat la o parte sufletul meu, pentru a ieşi bine în faţa prietenilor. Ţiganca nu spune nimic, se uită fix în ochii mei, îmi ţinteşte privirea cu privirea ei verde. Nu aude nimic în jur şi ciudat, nimic nu mai aud nici eu. Mă simt ameţită, genunchii încep să-mi tremure, cedez. Încep să plâng, şi toţi în jur tac, înmărmuriţi. Nu, nu plâng, doar lacrimile curg. Mâna mea este în mâna ei. Mă ţine strâns, simt linişte, o mare de linişte. Se uită fix, fix. Şi lacrimile curg, le simt pe faţă, pe obraji, pe sâni, pe inimă, dar nu zgârie, de data asta doar mângâie, alină… şi ea se uită fix. Privirea ei mă ţintuie şi eu nu pot să întorc capul, nu pot să mişc, nu vreau să mişc, doar linişte, în mine, peste mine, lângă mine…

Se ridică. Cu mâna mea în mâna ei. Cu ochii mei, în ochii ei, cu linişte, cu o mare de linişte. Râd cu lacrimi… plouă cu soare, afară.

Şi pleacă. Mă uit şocată după ea. Mi-a mai dat atâta pace, doar cu o atingere. Am visat? Au visat şi ceilalţi? A visat Andrei?

Se întoarce ţiganca: „Veriga de aur de la mâna ta s-a zgâriat. Mai este, dar ai grijă de ea. Ai copii, sunt ai tăi dar nu-s ai tăi. Vei avea copilul tău! Și vei pleca! Vraja se ridică! Întorc privirea încet, nu trăiesc din răzbunări, dar am văzut fulgerul din ochii lui Andrei. Şi ce mă încălzeşte? Aş fi vrut dragoste, nu frică. Aş fi vrut să mă ia de mână pentru mine, nu pentru el. Simt zădărnicie, şi resemnare… fiecare dragoste are durata pe care o merită, va dura atât cât va merita.. dar copil făcut de mine?! Acum, când anii încep să-i scad, nu să-i mai adun? Hmm! Cred că s-a prins ţiganca prin ce trec, s-a uitat pieziş şi la Andrei, a mirosit ţiganca totul, şi asta a fost arma ei, sabia ei săgetând bărbatul. N-am plecat de lângă el atunci, unde să plec acum? Pielea mea nu vrea să cunoască alte mâini, sângele meu nu vrea să simtă sânge străin, iar eu nu ştiu decât forma lui s-o iau.

Unde să plec? Cui aş putea să fiu?

Vreau viaţa mea înapoi, vreau pacea mea, vreau umbra lui să fiu, şi să-mi ajungă asta….

Spune-ți părerea

comments

2 comentarii


  1. Taina, esti delectarea mea din fiecare seara. Imi place mult ceea ce scrii si imi place cum transpui ceea ce simti. De multe ori ma identific cu tine.

    Răspunde

Dă-i un răspuns lui Cristina Barbu Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *