Prinț și cerșetor

Cineva mi-a adus aminte că eu nu aparţin bătrâneţii, nu prin riduri şi păr alb, ci prin atitudine. Dumnezeu m-a făcut puternică, dându-mi pe lângă încercări și optimism, dorința de viață, speranță. Cred că am fost mai bulversată decât am crezut şi am uitat, am cedat, după zile în care am încercat să mă ascund, să nu ştie nimeni..

A venit răspunsul! Totul este bine! Când am intrat în cabinet, doctorul mi-a zâmbit larg. Am știut fără să fie nevoie să-mi spună ceva și o liniște s-a lăsat în mine, o pace fără sfârșit. Mi-a zis „Eşti bine pe toate planurile!”. Atât.

Andrei nu știa cum să se manifeste, am fost la un târg din București, mi-a spus să-mi cumpăr ce vreau eu, să uit. L-am rugat să mă lase puțin singură, pe un petec de iarbă. Trebuia să fiu puţin singură, deşi în ultimul timp, am fost destul de mult singură. Am vrut eu asta, să mă reculeg, să mă caut, să mă găsesc, să mă înţeleg. Stând pe iarbă, am observat un chinez mic şi slăbuţ. Nu cred că avea mai mult de 45-50 de ani, era destul de agil, dar arăta mult mai bătrân. Îi observam hainele largi, căzute pe umeri, ridurile mari de pe faţă, ca nişte pliuri, ca nişte buzunare lărgite, ochii oblici, mici, dar în care încăpea toată tristeţea lumii în care s-a născut. La un moment dat, se apropie un bărbat cu un cărucior încărcat. Chinezul meu, (este un egoism de când eram copil, sunt o posesivă dintotdeauna, orice cercetez, orice observ cu ochii, cu mintea, orice disec, devine instantaneu şi obligatoriu „al meu!”), se ridică rapid, se repede spre bărbatul cu bagaje şi îi explică ceva, îi vorbeşte repezit, tare, cu gesturi largi (se vede clar că nu ştie româneşte), îi arată bagajele şi apoi se apleacă puţin şi îi arată umerii. Vrea să îi care căruţul, pe câţiva bani, dar bărbatul îl dă la o parte, nervos şi îşi continuă drumul. Doamne, toată greutatea lumii parcă stă acum pe spatele chinezului meu. Nu are lacrimi în ochi, dar este plin de durere, de frustrare şi faţa i se boţeşte parcă, mai mult. Iar eu, nu am nimic, am răspunsul de la analize în buzunar şi ştiu că nu am nimic. Pentru prima dată, mă simt vinovată. Parcă o parte din greutatea din inima mea, şi mai ales noaptea, Pământul era uşor pe lângă inima mea, se mutase pe umerii lui. De ce, oare, lumea este pentru unii cuib şi pentru alţii cuşcă? Cine ne separă, ce ne deosebeşte? Credinţa? Dumnezeu? De ce omul acesta este sărac, bătrân înainte de vreme. Vorbeşte singur, se ţine cu o mână de cap, cu cealaltă rupe un fir de iarbă, îl duce la gură, ridică privirea spre cer, se vaită? se roagă? plânge? Iar eu sunt bine. Bine pe toate planurile! El bătrân, sărac, nu vede nimic în jur, iar eu, aici, cercetându-l, simţindu-mă solidară cu el datorită zilelor trecute, dar rupându-mă de el acum, pentru că eu sunt bine pe toate planurile. La circ, puii se dresează atârnându-le lanţuri grele la picioare. Puii se zbat, dar lanţurile sunt prea grele pentru puterile lor. Când cresc, lanţurile sunt date jos. Au putere acum, dar nu se mai zbat. Au renunţat demult. Puii de om se încătuşează spunându-le de mici: „eşti slab!”. Lanţurile din cuvinte sunt mult mai grele decât lanţurile din fier. Poate şi asta este diferenţa. Eu am fost crescută spunându-mi-se: „Poţi!”. Şi lumea a devenit culcuş. Am crescut liberă, cântând, iubind viaţa, zburând, visând. Nu am fost prinţ sau cerşetor niciodată, dar am închis ochii şi am fost, pe rând, tot ce am vrut şi am avut tot ce mi-am dorit şi am iubit. Lumea pentru mine este un culcuş şi eu mă simt vinovată. Lumea este pentru el o cătuşă şi nu pot face nimic să o rup. Este şi asta o pedeapsă. Pedeapsa din suflet. Pedeapsa de pe umeri. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că simt pedeapsa. Că am ochii să văd diferenţa, că am puterea să o simt ca o pedeapsă, că am inimă să simt neputinţa.

Îmi aduc aminte şi de abia acum plâng. Pe petecul de iarbă uscat de neploaie. Preţul pentru fiecare lucru valoros este durerea. Preţul pentru viaţă însăşi este durerea. Căzând, lacrimile mă ridică. Am luptat cu mine şi cred că am învins. Îmi merit şi durerea şi mângâierea, îmi merit viaţa, am şansa să trăiesc, am şansa să greşesc, am şansa să repar ce greşesc şi poate să greşesc iar. Sunt om şi atât.Viaţa trezeşte în mine sentimente noi, viața trezește în mine dorința de a iubi, de lua în brațe, de a strânge, de a fi iubită și strânsă în brațe!

Sunt om și nu regret nimic. Vreau să trăiesc tot ceea ce viața naște în mine!

Spune-ți părerea

comments

6 comentarii


  1. Uneori, se intampla ca in jurul nostru sa observam cu alti ochi evenimentele ce decurg – asta poate fiindca in unele momente, am avea simturile mai ascutite. E de apreciat omul muncitor, o parte din mine ar fi vrut ca ala sa nu mai fie nervos si sa inteleaga nu neaparat nevoia celuilalt de a cumpara ceva de mancare, ci nevoia de a munci. As vrea sa vad candva ca oarece mentalitati se mai schimba/isi mai revin, din tumultoasa asta viata =mod de trai. Atunci, ar avea si de munca majoritatea. Desi nu am prins prea mult din timpurile lui Ceausescu, am ramas oarecum fidel „ideologiei” de pe atunci. Chiar daca si pe atunci erau piedici peste tot, cel putin aveai intr-o mai mare masura siguranta zilei de maine – privitor la aspectul muncii. Eu cand privit-am videoclipul in care sotii Ceausescu erau dusi la executie, atat tonul acelor oameni – mai ales al lui – era unul de patriot, nu de un tiran, cum e scos de mass media in fata natiunii. I se vedea zbuciumul pe chipul sau, nu pentru o moarte miseleasca ce in curand i s-ar fi adus, ci pentru ca stia sau intuia mai mult sau mai putin ce s-ar intampla dupa caderea si eliminarea sa. Ce e printul, ce e cersetorul? Mie pe FB mi-a placut mereu sa postez o poza dintr-un fragment al marelui Shakespeare, spunand: „CALPURNIA –
    When beggars die, there are no comets seen;
    The heavens themselves blaze forth the death of princes.” Cand ma gandesc la acest titlu, al postarii tale, nu imi vin in minte alte versuri …

    Th3Mirr0r

    Răspunde

  2. Așa este, cerurile ard doar la moartea prințului. Eu pe Ceaușescu nu pot să-l văd ca pe un patriot, îmi pare rău, dar poate și-a iubit țara, dar nu și poporul! Zici că nu ai prins prea mult din vremurile lui, poate nici eu, dar destul pentru a-mi fi de ajuns. Asta nu înseamnă că-mi plac vremurile de azi, cu impostori, cu milionari făcuți peste noapte, cu o țară furată pe nedrept celor care trăiesc în ea. Da și mai sunt de acord cu ce-a spus Nicu la moartea sa: Voi nu sunteți în stare să zugrăviți ce-a construit tata. Da, a avut dreptate, am avut ocazia și să construim și să zugrăvim, dar am ratat-o. Cred! Eu cel puțin, nu mai cred!

    Răspunde

  3. Stiu, parerile sunt foart divizate, daca a fost sau nu patriot Ceausescu, ori alte cele asemenea. Oricare ar fi verdictul personal – al lumii – pentru fiecare in parte – nu merita nimeni ucis miseleste, nici un simplu om, daramite un conducator de tara. Si nu numai ucis, ci si nu a incalcat nimeni niciodata, vreo datina, pana atunci, sa ucida inca si in ziua de Craciun. Asadar, orice rau ne-ar fi fost pricinuit, nu putem rasplati raul tau cu rau, nici nedreptatea cu crime. Ca popor crestin – din sange/de sange, ce suntem, am fost doar manipulati de alte sisteme [din pacate, necunoscute noua]. Cauze si efecte. Precum se vad… A fi cersetor de dreptate, de iertare, mare lucru ar fi la om. Sa fim cat mai putin printii nedreptatii si asupririi. Cu noi insine. Ca de-om fi mai putin cu noi insine, sigur si in jur..

    Th3Mir0r

    Răspunde

  4. Dai, aici sunt de acord cu tine! Vărsare de sânge și în zi de Crăciun e mare păcat pe capul nostru, al întregului popor!

    Răspunde

Dă-i un răspuns lui cristina Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *