Mi-a fost teamă să-ți mai scriu, te văd cu buchetul de flori alergând pe coridor, mi-era teamă de cerneala care curgea prin venele mele. Curgea și curgea, lua viață din ea, se ducea la vale, lua ani din mine, fura clipe prețioase, mi-era teamă de ceea ce auzisem, m-am ascuns de zvonuri, printre ele își fac loc și adevăruri, mi-a fost teamă, dar, dacă este adevărat? nu am crezut nici la alții, nu m-a interesat, dar la final se adeverea ceva, râdeau mereu de mine cât sunt de naivă, aveau dreptate mereu, mă deranja naivitatea mea, credeam doar în lucruri frumoase pe care le auzeam, acum îmi treceau săgeți prin corp, nu, nu poate fi adevărat, dar mi-este frică iar de naivitatea mea. N-am cercetat, n-am analizat, n-am întrebat, n-am răscolit, n-am vrut să știu. Dar uneori mirosul ți-era străin, era amestecat și atunci fugeam. Nu-mi plac mirosurile străine.
Durere? Nu. Liniște. Atât. Îmi spuneam că nu fac parte din lumea ta, știam cu siguranță asta, acolo m-aș sufoca. Eu caut libertatea, nu zăbrele după care să trăiesc, iubesc libertatea, ca și cum aș fi trăit în tropot de mustangi, prin preerii bătute de vânturi, de soare, ca și cum aș avea pielea arsă de soarele stepelor, călcâiele mușcate de stânci ieșite din pământul uscat. Am inimă de corturar nesupus, sânge de lăiaș hălăduind aiurea, trăită în șatre nomade, sub coviltiruri, acoperite cu cârpe peticite, prietenii mei sunt marea și munții zăriți departe, la orizont, iarba pe care-mi așez cortul, cerul ce mă ocrotește, stelele ce mă luminează. Ți-am spus că odată, copil, am plecat cu pijamaua în mână să caut zarea? Îmi spunea tataia că acolo nu se poate ajunge, când întrebam unde e muntele, unde e marea, îmi spunea: în zare. Era locul magic ce avea și munte și mare. După ce a plecat tataia, credeam că este și el în zare, așa că am plecat să o caut. Mi-era dor, dor de tataia, dor de ducă spre el. Adormisem de nenumărate ori cu capul pe grumazul caprei ce ne dădea lapte de ani de zile, apoi mă lua mamaia în brațe, mă ducea în pat și mă schimba obligatoriu în pijama, mi se părea firesc să plec cu pijamaua. Nu mi-era teamă de jivine, lupii sau urșii erau personaje de poveste, de scufițe roșii, ori eu eram deja matură, aveam 12 ani, nu mai credeam în basme, pădurile pe care le aveam de străbătut către zare, erau populate doar de căprioare, cu un smoc de iarbă le domoleam eu sălbăticia. M-am dezmeticit la calea ferată, mi se părea că nu are întoacere, două linii nesfărșite, nu se apropiau, nu se depărtau, nici măcar nu puteai să alegi, să zici că una o ia în drepta, alta în stânga. Parcă urcau spre cer amândouă, spre același cer. M-am întors, dar am rămas cu dorul de zare. De fiecare dată când sunt pusă în situații chinuite, mă văd atunci, pe calea ferată, la mijlocul a două șine ce vin din neant și duc nicăieri. Sunt ca atunci, cu pijamaua în mână, cu ojă cojită pe unghii în dorința de a fi mai femeie, cu blugii rămași mici, cu fața arsă de soare.
Știai că unele cuvinte dor? Chiar dacă ceri scuze după ce le arunci, ele își fac sălaș acolo și nu mai pleacă, se combină cu imagini, cu alte cuvinte aruncate, cu zvonuri, fac lanțuri ce strâng sufletul de nomad, nu te mai lasă să fii liber, ți se întorc gândurile mereu la aceleași cuvinte, la altele mai demult, mai apare și o secvență, da, îți spui, ai fost prost, ai fost orb, n-ai văzut, n-ai simțit.
De ziua ta, de fiecare zi a ta, aș fi vrut să te iau de mână, să-ți spun: Hei, extraterestrule, hai o oră să-ți întorc lumea, să ți-o schimb din temelii, să nu te mai recunoști, aș fi vrut să te iau de mână să te duc pe calea ferată, în drumul spre zare, să o căutăm, nu am avut curajul cu nimeni să plec la drum, aș fi vrut să te urc într-o căruță părăginită, așa cu costumul acela pe tine, să vezi ce înseamnă să fii liber, să te duc în lumea mea, nomadă, curioasă, ciudată, să-ți dai rând pe rând jos, cravată, haină, să rămâi cu pielea în bătaia văntului, sub razele soarelui, să-mi culc capul pe brațele tale goale, să mușc din umărul gol, să nu te gândești că te așteaptă altcineva, să uit că există un alt ”acasă”. Viața ta n-ar mai fi fost niciodată la fel. Cu totul zdruncinat, cu totul întors cu capul în jos, ai fi văzut lumea toată altfel, fără gânduri de rău, fără teamă de ceilalți, fără dor de ea, altă ea.
Taina