Aproape a venit primăvara, dintotdeauna am avut sentimentul că dacă nu simt primăvara, nu voi simţi nimic, deci trebuie să trăiesc primăvara, trebuie să simt şi speranţa şi toată beţia de culori şi arome care începe, şi da, trebuie să simt şi durere, fără durere, măcar din când în când, nu trăiesc, dacă nu trăiesc acum, nu voi trăi nici vara, nici toamna, iar iarna, probabil voi fi îngheţată cu totul ca să mai simt ceva. Primăvara nu înnăbuş niciun sentiment, las totul să iasă la mal, uneori, speranţa e doar iluzie, da, ştiu, dar las speranţa să se nască în mine, să fie iluzie, să aducă durere, să aducă viaţă, nu vreau să ţin hăţurile în mâna mea, nu acum, la iarnă, vreau să închid ochii, să mă las pe spate şi să trăiesc.

În urmă cu câteva zile, m-am întâlnit cu Valentin, acel Valentin de demult, din timpuri de care nici nu-mi aduc aminte. Cândva, l-am iubit şi apoi, brusc, am înţeles că nu era el, era cineva închipuit de mine, Valentin cel adevărat era altfel. Mulţi ani nu l-am văzut, apoi m-a căutat, uitase totul. După ani, a început să lege chipurile celor din jur, întâmplări, iubiri, iluzii, deziluzii, dar timpi nesfârșiți din viaţa lui rămâneau goi, nu reuşea să-i mobileze cu nicio amintire. M-a căutat. Voia să umple golurile. Viața lui pare o telenovelă, dar nu este. Este povestea vieţii unui om aproape uitat. Acum mi-e drag. Am ţinut legătura ultimul an, povestindu-ne la telefon, aducându-ne aminte, învăţând să fim prieteni. L-am căutat, voiam să stau de vorbă cu cineva, eram avidă de comunicare, nu pot să spun nimănui meandrele din viaţa mea, pot să vorbesc despre copiii mei, pot să vorbesc despre serviciu cu prietenii, despre colegi, dar niciodată până acum nu am putut să vorbesc despre ce simt. Uneori, când trăia Carmen scriam. De când s-a dus nu am mai vorbit cu nimeni. Nu pot! Şi îi scriu, uneori Tu,Dorului. Îi scriu. Cum scrie un poet o poezie, eu îi scriu psalmi de dragoste, dar tot ce scriu rămâne la mine, nu vreau să-l sufoc cu dragoste, să-i iau aerul, să-i invadez pământul.  Când tăvălugul de sentimente mă copleșește, scriu, sute de pagini cu lacrimi, cu dor, cu bucurie și cu durere, cu murire și nemurire, cu frică și curaj, cu nebunie și luciditate. Viața mea a devenit o sinusoidă, urcă sau coboară după cum el, Tu,Dor este cald sau indiferent. Inima mea pulsează în ritmul lui, bate sau se oprește după cum el este drag sau rece. Când îl simt departe, îmi propun să zgârii cu unghiile în inima mea, să-l scot, dar și lepădarea de el doare. Amân, sau anulez, sau uit. Și iert. De fiecare dată când coboară viața mea, îmi spun că data viitoare va fi mai ușoară lepădarea, cu fiecare dată mai ușoară. Și nu este. Zmulgerea mea din carnea lui este din ce în ce mai grea. Și iertarea devine mai grea, îl socot din ce în ce mai vinovat de căderea mea. Sau este doar o iluzie. Cine mai știe în ceața din mine cum să ajung la o lumină în care să mă deslușesc?

De aceea l-am chemat pe Valentin, ca pe o icoană în fața căruia să stau cu ochii închiși, să râd, să plâng, să alung ceea ce curge peste marginea paharului zilnic, să uit. Să mă eliberez. Să-l fac vinovat pe el, pe cineva, pe oricine. Sau să-l fac leac să-mi pun pe rană. Trebuia să vorbesc, niciodată nu am simţit această nevoie de comunicare, devenise acută, exuberantă, uneori epuizantă, voiam să mă asculte cineva cuvânt cu cuvânt tot ce am de spus şi eu să vorbesc ca într-o rugăciune mântuitoare, ca într-o spovedanie. Nu am putut! Nu am scos niciun cuvânt, am sporovăit veselă despre viața mea senină și curată şi nu m-am vindecat, cred că mi-am făcut cuibul din doruri nestinse și de nestins. Şi atunci scriu iar, mă spovedesc Tu,Dorului, mărturisesc cuvinte ce nu le va ști niciodată și mă desprind de pământ ca în visul copilăriei, apoi tresar puternic, nebuniile mele, îndoielile și întrebările, surogatul de răspuns ce mi-l dau, argumentele și dezvinovățirile mele sunt bătăi de inimă.  Biată inimă, ce mult te-aș vrea imună! Sărmană inimă, de-ai fi din piatră!

Spune-ți părerea

comments