Pe Ionică, ţi-l aduci aminte, Tată? A fost, cred, cel mai drag prieten al copilăriei mele, simţeam în inima mea de copil, că după mama şi tata, după bunicii mei, pe el îl iubesc cel mai mult, a fost prietenul meu de o vară, zbârcit şi murdar, rozându-şi unghiile înnegrite de mizerie, nu am ştiut niciodată câţi ani avea, cred că era bătrân, dar mintea lui rămăsese rătăcită în anii copilăriei. Când îl întrebam câţi ani are, îmi răspundea cu ochii luminându-se: Ţinţi, dar doar trei degete îmi arăta. Toate cuvintele le prostea, eu eram Ţaina şi eram „pietenul” lui, în mod sigur localizându-mă în inima lui, ca singurul prieten pe care l-a avut vreodată. Dar prosteala asta, mă înduioşa şi eu eram cel care domina în prietenia noastră, eu eram cel care hotăra ce ne jucăm, când ne plictisim, când mâncăm, niciodată nu se opunea, niciodată nu era rău, niciodată nu se supăra, niciodată zâmbetul nu părăsea faţa lui zbârcită.

La un moment dat, spre jumătatea zilei, nea Mihai stabilea că îmi este foame, el nu mânca ziua niciodată, doar fuma şi seara când ajungea acasă mânca peşte, doar peşte. Venea de pe dig, puţin supărat că trebuie să-şi lase treaba importantă pentru mine şi îmi pregătea masa, un sandviş, sau un bol cu saramură de peşte, sau o bucăţică de peşte prăjit. Când îl vedea apropiindu-se, Ionică fugea, se ascundea în arbuştii de pe marginea falezei, nimeni nu ştia de el, ne jucam în aşa fel încât nici nea Mihai să nu-l vadă, iar eu, deşi îi spuneam mamei toate prostiile din lume, pe Ionică îl ţineam ascuns. Intuiam că oricine ar fi aflat de el, l-ar fi gonit, părinţii îşi apără copiii şi instinctiv îi aruncă din jurul lor pe toţi cei care consideră că le pot face rău, fără să-i cearnă raţional, ci doar cu inima, cu simţurile. Numai eu ştiam că Ionică nu-mi poate face rău, era bătrân cu trupul, cu inima şi cu mintea era copil, atârnat undeva pe la cinci ani. Se ascundea Ionică în timpul mesei, dar ochii lui urmăreau fiecare firimitură căzută pe jos, eu mâncam cu viteză, strângeam resturile şi le aruncam albatroşilor, nea Mihai se întorcea pe dig, iar Ionică revenea la joacă.

De la o vreme mă deranja că trebuie să întrerupem jocul în timpul mesei şi cred că observasem ochii lui Ionică când mâncam. Nu puteam înţelege atunci, că unii oameni nu au ce mânca, simţeam instinctiv că este al nimănui, dar nu ştiam că mănâncă ce apucă, pe unde apucă şi la un moment dat, i-am oprit o jumătate de sandviş. L-a înfulecat, dar înainte şi-a făcut cruce şi a închis ochii pentru câteva secunde, când l-a terminat, a spus: Mulţumesc lui Dumnezeu! Doamne, cât m-a impresionat credinţa lui oarbă, nu ştia câţi ani are, nu ştia de unde vine, cred că dormea pe malul mării, dar Te cunoştea, cu mintea lui puţină, Te cunoştea. De atunci, i-am cerut lui tanti Uţa să-mi dubleze pachetul şi tanti Uţa îi explica mamei seara, la telefon: ”creşte fata, începe să-i ceară stomăcelul mai mult”. Tanti Uţa avea o filozofie simplă despre viaţă: ”pentru copiii mei (şi eu, era de înţeles că eram unul dintre copiii ei), spăl podele, dar pentru copiii altuia să muncească ăl de i-a făcut”. Pentru mine se ducea în port şi se tocmea cu marinarii pentru tot felul de bunătăţi, dacă afla că eu împart bunătăţile cu Ionică, cred că ieşea mare tămbălău. Se înţelege că o lăsam să creadă că stomăcelul meu cere din ce în ce mai mult şi împărţeam sandvişuri cu caşcaval, curmale, smochine, bomboane de ciocolată, fericită că pot să-i aduc lui Ionică privirea aceea de căţel recunoscător, dar şi uimită de rugăciunea lui tăcută, de gândul lui către Tine, înainte şi după masă. Într-o zi, l-am întrebat repezit: ”tu îl ştii pe tataia?” – ”Cine-i tataia?” îmi răspunde el, deşi ştiam cât eram de micuţă, că nu avea cum să-l ştie pe tataia, dar strălucirea din ochii lui când Îţi mulţumea pentru masă, îmi ducea gândul la tataia, de la el învăţasem că Tu erai lumina. Ionică, fără să ştie, ducea lumina.

Doamne, unde o fi Ionică? Doamne, ştii cât am suferit când l-au gonit ca pe un câine, babele, aruncând cu pietre în el. Doamne, privirea lui, plânsul lui, ochii lui, lacrimile curgând pe obrajii murdari de nisipul plajei şi eu ţipând, rugându-i să-l lase, că este un copil şi o babă, ţinându-mă strâns, întrebându-mă ce mi-a făcut nenorocitul, şi el disperat, şi eu disperată. Nu am mai aflat nimic niciodată de el, nu l-am mai văzut, dar niciodată nu l-am uitat. Lângă el am cunoscut prietenia, eu am fost în inima lui, înaintea oricui, chiar şi înaintea lui, se juca cu mine, se prostea, doar pentru mine, nu pentru jucăriile mele, nu pentru sandvişurile mele, doar pentru mine. Lângă el, am cunoscut credinţa în Tine, la fel cum am cunoscut-o lângă tataia, dar totuşi diferită. Tataia era un bătrân cu mintea întreagă, Ionică, era un bătrân cu minte de copil. Niciodată nu am putut să-i spun lui Ionică retardat, înapoiat, întârziat, Ionică era prietenul meu, era doar cu minte de copil, dar cu inimă uriaşă. Cu mintea lui puţină, Te cuprindea, Doamne, cum nu putea s-o facă un om cu minte întreagă, cu inima lui Te iubea cum nu putea s-o facă niciuna din babele ce dădeau cu pietre în el, lângă el, am cunoscut suferinţa cumplită a alungării cu pietre. N-am uitat, nu voi putea uita vreodată. Îţi mulţumesc, Doamne, din tot sufletul meu pentru Ionică, o vară, a fost lumea din jurul meu, a fost primul om din viaţa mea, pentru care am conştientizat că mi-aş fi dat viaţa, pentru ceilaţi din jurul meu, pentru părinţi, doar simţeam intuitiv asta. Și orice s-ar fi întâmplat cu Ionică, Doamne ai grijă de el, aici sau oriunde ar fi.

Spune-ți părerea

comments