Mi-e teamă de fiecare zi care urmează, îmi spun că mâine am să te caut să vorbim și n-o fac niciodată, poate tocmai pentru că îmi tai răsuflarea și genunchii îmi tremură. Și urăsc că îmi tai răsuflarea, simt zâmbetul cum îmi îngheață pe față, îl ascund și îl păstrez pentru vremuri mai bune, seara visez, altfel e greu. Într-o zi, cu furie dezlănțuită ți-am scris, te-am întrebat, mi-am cerut dreptul. M-ai sunat, mi-ai spus că vrei să vorbești cu mine și a urmat o secundă de speranță, am crezut că tot ceea ce am trăit, uitarea a fost doar o farsă sinistră pe care mi-a jucat-o inima mea speriată, sau doar un coșmar trecător, dar a doua zi, nu m-ai căutat. Eu am încercat să vin, mi-am pregătit un motiv, pueril, ca toate motivele mele să alerg spre tine, dar nu erai singur. Erai vesel. Erai fericit. Râdeai tare. Mă simțeam dezarmată în fața tuturor. N-am avut curajul mărturisirii, mi-a fost teamă de tăișul privirii tale, de tăcerea ta și m-am scufundat iar în lacrimi. Pe câmp, simțeam florile toamnei veștejite, nori groși se adunau deasupra mea. Doamne, atâta însemn eu? Nimic nu am fost? Niciun cuvânt nu am meritat? Nicio batere de inimă? Cu ce drept am vrut de la tine măcar un cuvânt? Cu ce drept ți-am căutat privirea, așteptând un răspuns? Cu dreptul celui sărutat, cu dreptul celui chemat, cu dreptul celui strâns în brațe. Alt drept nu am. Dar dreptul meu l-aș fi strigat până mai ieri pe vârful munților și bântuită de fantome ca o corabie eșuată pe un colț de stâncă mă arunc în tristețea orașului zi de zi. Și bate vântul și nu-l simt. Alerg la nesfârșit pe străzi goale, cu sufletul înecat de fumul toamnei, mă așez pe câte o bancă cu gândurile moarte, cu amintirile atrofiate, de mână cu deziluzia, la braț cu îndoiala. Caut o oază de liniște, caut uitarea, caut o beție a simțurilor, caut să uit neîncrederea care mă macină, neîncrederea în mine și în cei din jur. Doar îmi plâng iubirea dusă. A murit și este o moarte știută doar de mine, nici măcar de tine, îmi tund părul cu o foarfecă veche, cine va vedea? cine s-ar uita? mă îmbrac în haine cernite și tac cu buzele împietrite. Prin gând îmi trece o amintire, buzele mele atinse de ale tale, m-ai degustat pentru câteva clipe, ca pe un vin vechi, încet, dar cu nesaț. Ș atunci a fost minciună? Mă chircesc de frig, mă chircesc cu picioarele îndoite sub mine neputând să înțeleg, neputând să pătrund în inima ta, în mintea ta, să știu de ce, să aflu măcar un cuvânt, să mai fur măcar un zâmbet, o privire, nemaiputând să cred, să sper. Doar uneori dimineața când mă trezesc, nedescifrând încă durerea ultimelor zile, trăiesc o secundă fericirea de a te ști și te chem, Doamne, cum te chem! Doamne, cu cât dor! Iar alteori, seara înainte de a aluneca în somn, îți zâmbesc ca unui vis izbăvitor.

Am inventat o poveste, am trăit-o singură, ți-am cântat-o, acum mă alung din propriul meu basm. Ar trebui să plec, Tu,Dorul meu! Cu umerii plecați, cu pași șovăielnici, spre povești mai frumoase. Am aruncat întrebări. Am obosit să caut răspunsuri. După nopți de nesomn, după nopți de nevise, după nopți pline de demoni, trebuie să-mi găsesc liniștea, poate voi scrie iar, poate voi iubi iar și voi crede iar în povești. Poate ne vom întâlni în lumea cu aripi. Dar poate nu ne vom recunoaște, sau poate nu sunt eu cea cu care trebuie să te întâlnești acolo. Poate vom fi doi străini în orice lumi ne-om întâlni, dar m-ai sărutat, Tu,Dorul, m-ai strâns în brațe, Tu,Dorul, mi-ai șoptit cuvinte pe care nu le știu, dar le-ai șoptit, poate pentru tine, cum putem fi doar străini? M-ai făcut atât de fericită doar aruncându-ți privirea peste mine, m-ai făcut frumoasă doar zâmbind, deși nu mi-ai spus niciodată niciun cuvânt despre mine, nu mi-ai spus cum mă vezi, am visat, am zburat cu tine lipit de sufletul meu, mi-am pus fruntea pe genunchii tăi, ți-am ascultat vocea, uneori neavând habar ce spui, doar ascultând simfonia glasului, te-am căutat, cu cât dor te-am căutat, cât de străini putem fi vreodată? Amintirile ultimei iubiri sunt dovada că pot iubi atât de intens. Scriu și tresar ca după o durere acută. Zâmbetul meu firav se ascunde în umbra propriului meu chip. Nu am să te țin de mână niciodată și mi-e dor să te țin de mână și trec pe stradă și văd oameni care se țin de mână, automat, stereotipic, banal, fără să știe ce înseamnă să ții de mână, să simți mâna pe care o ții, să o mângâi chiar dacă mâna ta nu se mișcă, să o alinți, chiar dacă nu spui nimic. Oamenii aceștia care se țin de mână nu știu ce fericire pot avea doar ținând omul iubit de mână. Nu am să dansez cu tine, nu am să mă sprijin cu fruntea de tâmpla ta și invidiez oamenii din jur care nu știu ce înseamnă să iubești bucăți dintr-un om, pentru că nu-ți dă mai mult, dar bucățile astea le iubești atât de intens, cu ultimele puteri, cum doar un om rănit de dragoste poate să iubească. Iubirea mea, chemarea mea, dorul meu, cântecul meu nu se prescriu.

Taina

Spune-ți părerea

comments