Nu am apucat să simt toamna care a trecut, iarna care a venit. Pe pielea mea mai sunt pictate umbre de soarele de astă-vară, doar umbre, dar cu fiecare zi ce trece dispar, rămâne pielea curată, rămân doar umbrele din inimă, acolo a pictat viața, dar de ce pun eu totul pe seama vieții? Acolo au pictat umbre alegerile mele din ultima vreme, neputința mea de a tăcea când trebuia, de a vorbi, de a explica ceea ce vreau, ceea ce simt. Privesc pe geam și realizez că frigul este de afară pornit spre mine, sau eu știu, din mine pornit spre afară? Crengile teiului bătrân, goale deja, dirijează o orchestră nevăzută, se agită în aer, cu o baghetă plină de chiciură. Unele crenguțe se roagă, își apropie vârfurile într-o rugăciune mută spre cer. Sufletul meu este răstignit pe brațele teiului gol.
În toată nebunia din jur, în vidul format peste tot în mine, lângă mine, m-a căutat Valentin. După secunde în care nu-mi reveneam, înghițeam în sec și ca o ironie, în ochi aveam mărul lui Adam atunci când a plecat definitiv, îl vedeam ridicându-se, coborând pe gâtul lui, ca un gândac năuc, apoi mi-a spus că vrea să vorbim, că are niște lucruri de pus la punct, ca o listă de 12 pași, că trebuie să-mi explice niște lucruri. Dumnezeule, Carmen, Valentin, Andrei, Tu,Dor, se învârt toți în mintea mea, trecutul se apropie prea mult de prezent, eu la mijloc, mă simt strivită. Viitorul unde este?
Mi-am adus aminte de mama, atunci, demult, când Valentin a plecat, cum îmi spunea că oricând, oriunde, de va fi să mă întâlnesc cu el, să-l ocolesc, să mă fac că nu-l văd, că și peste 100 de ani, omul acesta îmi va face rău și eu sunt mică și naivă și cred prea mult ce mi se spune și nu toți spun adevărul, că uneori și în spatele adevărului stă ascuns un mic rău, care-mi poate face un mare rău.
Parcă am trecut peste cuvântul ei, așa am simțit în timp ce mă urcam în taxi-ul care mă ducea spre un club unde mă întâlneam cu el.
Valentin, același, îmbrăcat în negru, mereu în negru, cu părul negru mult albit, cu fața mult prea ridată, el, mult prea bătrân, aceiași ochi verzi, verde smarald cum la nimeni altcineva nu întâlnisem, absolut toată lumea îl întreba dacă are lentile de contact, aceiași ochi frumoși, dar mult mai triști. Am fost defensivă aproape tot timpul, parcă eram un arc, încercam să mă destind, ce naiba, că doar nu putea să-mi facă rău așa, de față cu toată lumea, doar nu mă forța să mă sui într-o mașină și fugea cu mine. Când a plecat câteva minute la baie, l-am sunat pe Andrei, i-am spus să stea liniștit că nu pare să vrea să-mi facă rău.
Părea bolnav, se întoarce încet, fără mișcări bruște, puțin adus de spate, parcă las jos armele, dar îmi aduc aminte de mama și mă încordez din nou.
Vorbim despre multe, a fost bolnav, caută bucăți de puzzle pe care să le alăture, mulți ani a fost purtat prin viață de inerție, fără să știe cine este, cum este, nu are copii, nu s-a recăsătorit, a iubit, dar nu mai știa pe cine, cât de mult, erau prea multe. Ripostez: ”nu se poate!”, zâmbește: „ești o idealistă!”, da, ca și cum nu-și aduce aminte cum eram, parcă mă descoperă, ascultă atent tot ce-i spun eu, îi povestesc despre Mihai, despre Mihaela, mă întreabă dacă știe Andrei unde sunt și se miră când îi spun că știe.
Îmi spune pe îndelete tot ce-și aduce aminte, anumite secvențe nu știe dacă i s-au întâmplat sau le-a visat, stă singur, ultima femeie din viață l-a părăsit în urmă cu câteva luni și de atunci, în timpul liber își retrăiește la nesfârșit trecutul, așa cum îl crede, așa cum și-l amintește. Ar vrea să spună cuiva cuvinte frumoase, nu a avut cui, doar admiră cum sunt alții fericiți și se gândește că la un moment dat, s-ar putea să-i mai vină și lui rândul și dacă nu-i va veni, s-a învățat și cu starea asta de singurătate.
M-a rugat să-i reamintesc anumite secvențe din povestea noastră, cu noduri în gât, nu m-am mai gândit de mulți ani la el, i-am povestit, mai mult de la început, când fusese totul frumos, i-am spus că l-am iubit din încăpățânare, voiam să arăt tuturor că eu am dreptate și nu am avut; eu prin încăpățânare înțelegeam fidelitate, loialitate, pentru mine iubirea este necondiționată. Valentin tăcea, asculta, cu capul plecat, eu mă liniștisem, doar vorbeam și, ciudat, îmi făcea bine aducerea aminte. După atâția ani, parcă povestesc unei persoane pe care am cunoscut-o în tren, nimic, nicio trăsătură în afară de ochii mult prea verzi, ca două oceane adânci, nu-mi amintea de Valentin cel rău. Aveam o imagine în mintea mea, amintirile îmi conturaseră acea imagine, ani de zile mă agățasem de acea imagine și nu puteam crede cu ușurință că imaginea diferă atât de mult de realitatea de acum. Nu, omul din fața mea nu era un monstru, era extrem de diferit de ceea ce-mi aminteam, de cel cu care venisem să mă întâlnesc.
A suferit mult în viață, a avut cărți bune în mână, dar nu a știut să joace, a fost frumos, a fost un bărbat cult, a avut relații, a fost iubit, a fost adorat, a mizat totul pe o singură carte, de fiecare dată a împins jetoanele toate în mijlocul mesei și a așteptat. A pierdut…
Au trecut ani, mulți ani și acum îi este teamă de viață, îi este teamă de moarte, ar vrea să continue, dar și să se termine, este orgolios și acum, nu-și dă seama că fluierul final nu-i aparține, sau mai știi, poate vrea în orgoliul lui și finalul să-l hotărască, deși acum mi-ar părea rău. Nu este decât o simplă piesă pe tabla de șah, până la final va trebui să învețe să conducă ce a mai rămas din meci.