Sunt un tei bătrân. În ultimii ani, am încurcat socoteala primăverilor și a iernilor, am uitat numărul verilor și al toamnelor. Pielea mea este zbârcită, iar rădăcinile mele au crescut adânc, până aproape de inima pământului. Când m-am născut, nu eram singur, am răsărit la tulpina unui tei vânjos, m-a ocrotit ani mulți, până când, într-o vară fierbinte un fulger l-a lovit și spintecat în două. Jumătate s-a uscat, cealaltă jumătate a mai trăit câțiva ani, din ce în ce mai gârbovită, mai tristă, seva i s-a dus încetul cu încetul, în altă zi, cu un zgomot mare, s-a desprins din pământ și a căzut. Obosise să mai lupte. Am avut și frați, dar oameni grijulii i-au săpat și i-au dus departe, prin grădini, să le rodească și să-i bucure cu parfumul florilor. Am rămas singur. Ani mulți nimeni nu s-a apropiat de mine, doar primăvara se agață oameni răi de crengile mele, dacă ar rupe florile nu m-ar durea, ar crește altele, dar îmi rup ramurile cu totul, am un suflet de care oamenii nu știu, am lacrimi, am dureri și bucurii. Când bate vântul, îi alung, îi mai zgârii cu câte un ciot, vântul îmi dă forță, dar când e liniște, nu am putere, sunt prea bătrân.
Acum câțiva ani, lângă mine, s-a ridicat un chioșc, apoi un om cu suflet a așezat o bancă. M-am bucurat, m-am gândit că n-o să mai fiu singur, dar tulpina mea e groasă, un om n-o poate cuprinde cu brațele și banca a rămas ascunsă de privirile trecătorilor. Îmi mai așez pe ea frunzele uscate, toamna, îmi mai odihnesc frunzele aproape moarte și crengile pline de gheață iarna, le odihnesc pe streșinile chioșcului. Tot singur am rămas. Până acum trei ani, când într-o dimineață cineva s-a așezat pe bancă. Era o fată? o femeie? nu știu vârsta oamenilor, dar era veselă și ochii ei păreau tineri. M-a privit, s-a ridicat și și-a măsurat înălțimea cu a mea. Am știut că este o glumă, vârful meu atinge norii joși de vară, ea era micuță, mi-a numărat inelele vrând să-mi afle anii, dar n-a ajuns prea sus. S-a așezat pe bancă iar, dar a mângâiat-o înainte de a sta, apoi a fumat, când fumul a ajuns la mine, am tușit, nu-mi face bine fumul de țigară, nici ei, dar m-am bucurat de prezența ei și am lăsat-o. M-a întrebat dacă vreau să fiu prietenul ei, cunosc limba oamenilor, dar nu știu a le răspunde. Sufletul meu a râs gros, am îndrăgit-o imediat, apoi s-a dus repede la castanii din partea cealaltă a chioșcului și i-a mângâiat, le-a vorbit, apoi s-a întors pe bancă. Am întrebat castanii ce-au vorbit, deja o iubeau și ei. A devenit din vremea aceea, fata noastră. Am auzit alți oameni cum o strigă, Taina, este un nume frumos, ca un mister. De atunci se oprește în fiecare dimineață lângă noi, bea o cafea și fumează două țigări, câteodată, nu întotdeauna. Ne întreabă mereu de vorbă, ne mângâie, ne alintă, atinge florile din jur primăvara, ne absoarbe aroma, stăm la povești câteva minute, ne spune la revedere și pleacă în grabă mare. La plecare, nu se uită spre noi decât cu coada ochiului, este în grup și cred că nu vrea să-i afle cineva ascunzătoarea. Am înțeles și când cineva se apropie, crengile noastre și arbuștii din jur se înfoaie și ascund băncuța. Ne zice Macondo!