La început, era veselă, vorbea în șoaptă, să n-o audă cineva, dar glasul ei mi se părea tril de păsărele în liniștea în care mă învățasem. Erau și zile când era mai gânditoare, vorbea cu noi, ba aștepta niște analize, apoi se înveselea, apoi ne vorbea de copiii ei, îi luceau ochii, era fata noastră, a copacilor din jur. La un moment dat, pe bancă a venit un domn cu părul negru aproape intrat în ochi, a suflat vântul, i-a dezvelit fruntea și i s-a văzut o cicatrice lungă de la sprânceană. Cred că de asta stă cu părul în ochi, își ascunde semnul roșu, cine știe cum rămas. Când a venit Taina și l-a găsit acolo, ochii ei s-au făcut mari de spaimă. A crezut că tot tărâmul ei a fost furat de omul cu cicatrice. Dar am văzut și altceva în privirea ei. Nu cunosc oamenii, m-am ferit de unii, de cei care îmi rup crengile, pe alții i-am așteptat să-mi spargă singurătatea, dar pe ea am învățat să o cunosc. Am văzut în ochii ei o sclipire, până atunci când vorbea cu noi vedeam ochi de copil poznaș, credea că nu înțeleg nimic din ce-mi spune. Târziu, a băgat de seamă că știu tot ce-mi povestește. Acum o cunosc și am văzut în privirea ei, ceva ascuns, o căldură, o scânteie. Și cuvintele ei erau altcumva, mai calde, vocea îi tremura, și degetele parcă erau prinse de frison. Oamenii îi spun dragoste. Da, cred că asta era în privirea ei. Cred că este îndrăgostită de omul cu cicatrice.
De atunci, nimic nu a mai fost la fel. Au fost zile când a venit dimineața cu glas vesel, ciripea vorbind cu ramurile mele, le mângâia, aduna castane altădată de pe jos, le punea în diverse forme pe bancă, îmi atingea pielea zbârcită, mă bucuram, mi-era tare dragă. Apoi au fost zile când venea îngândurată, mă întreba trist ce fac, îi răspundeam, încercam să-i dau putere, sevă să meargă înainte. Acum câteva zile, omul cu cicatrice a luat-o în brațe. L-am văzut de sus, de printre nori. Ea se dădea pe gheața lucioasă și aproape a căzut la el în brațe. A ridicat-o și a strâns-o. La prânz a venit la noi să ne povestească. Era fericită, scântei zvâcneau din ochii ei. Se învârtea de la mine la castani, ne lua în brațe, atingea stropii de gheață, dar își dădea seama că din căldura ei, țurțurii mor, ea nu-i poate apăra. Nu simțea frigul, era îmbrăcată într-un halat subțire. Apoi a plecat făcându-ne cu mâna. Dar a doua zi a venit și s-a prăbușit pe bancă. Aș fi vrut să o mângâi cu ramurile mele, i-am atins fața ușor, să n-o rănesc, dar zâmbetul ei a fost trist. Am simțit că suferința ei pleacă de la omul cu cicatrice, am știut că-i va aduce chin. L-am văzut cum a trecut pe lângă ea făcându-se că n-o vede, ea l-a întrebat ceva, el a făcut un gest de lehamite cu mâna, cu aceeași mână cu care o mângâiase, apoi a trântit ușa, ea s-a uitat lung după el, s-a întors și s-a aruncat în brațele mele, între ramurile mele. Fetița mea! I-am prins capul ușor, i l-am lipit de trupul meu gros, întreba: Tu,Dor, de ce mă usuci? Nu-i mai păsa că o aude cineva, striga: Tu,Dor de ce mă omori? Niciodată nu am simțit în inima mea bătrână atâta jale. Tremura și mi-am adunat seva din pământ să-i dau căldură, stropi grei de gheață mi se topeau din crengi, sau plângeam de jalea ei? Și ea plângea, lacrimile ei mi-au udat rădăcinile, m-a luat în brațe, și eu cu ramurile, am cuprins-o ca pe un copil, am încercat să o susțin, dar ea, în frigul crunt de afară, s-a lăsat ușor pe pământul înghețat și a plâns, a plâns fără să spună nimic, cu capul lipit de trupul meu, lacrimile ei cădeau șiroaie, pe față i se scurgeau dâre negre din ochi, fetele își dau cu ceva colorat pe față, cu roșu pe buze, și urmele negre se amestecau cu lacrimile, cu roșul din buze, dar nu-i păsa. S-a ridicat, probabil îi era frig și s-a dus în mașina ei. A rămas acolo până seara. Am văzut-o de sus, a fumat mult, nici nu-i puteam zări fața și buclele negre de fum. Nu cred că și-a dat seama că s-a făcut seară. Nimeni nu a căutat-o, nimeni nu a întrebat de ea. Nimeni nu i-a simțit lipsa? Eram atent numai la ea, îi simțeam bocetul, parcă înmormânta ceva în inimă. Ziua întreagă a stat la priveghi, în mașina înghețată, seară târziu, a plecat fără să se uite în urmă. Omul cu cicatrice n-a știut ce a lăsat în urma sa? Nu a simțit o zi întreagă că nu e lângă el? Nu i-a lipsit?