Când venea toamna, înainte de începutul școlii cu câteva zile, ne duceam la țară să strângem roadele de peste vară. Fiecare aveam un rol bine stabilit și fiecare își iubea acest rol, chiar dacă nu iubeam toți aceste momente, eu cel puțin, le așteptam cu un fel de panică, se apropia școala. Se apropia toamna, se apropia sfârșitul libertății, libertatea verii lungi, libertatea de pe malul mării, cu soare încins care îmi colora pielea, cu mult praf și nisip, cu voluptatea sălbăticiei.
Fiecare an care trecea mă transforma, creșteam, mă înălțam, cei din jur se mirau de mine și mirarea lor mă făcea să cred că numai eu cresc, restul pământului stă pe loc și așteaptă cu sufletul la gură ca eu să cresc, strângeam deja bani pe ascuns, să-mi cumpăr nu jucării, ci inele groase, colorate de pe tarabele satelor de vacanță, ochelari de soare, cercei groși din lemn colorat, nasturi de artizanat, fără să înțeleg că nu acele mărunțișuri mă vor ajuta să cresc, ci fiecare trecere, fiecare toamnă, fiecare plecare, fiecare început și fiecare sfârșit, fiecare din aceste bucurii și dureri ale copilăriei, îmi dădeau ușor, ușor conturul a ceea ce aveam să devin.
Eram încă un copil, murise tataia, încă nu apăruse răul în viața mea, doar Ionică nu mai era, nu mai aveam cu cine să desenez pe nisipul mării flori, soare, bucurie, copii, candoare, dar încă nu apăruseră norii în visurile mele de copil, nu-l mai așteptam pe Colț Alb, trecuse perioada când aveam senzația că îmi poartă de grijă ca un prieten adevărat, începusem să visez pe ascuns la David Cooperfield, ușor dispăreau de pe rafturi, împinse mai în spate, poveștile Șeherezadei, și apăreau în față legendele, istoriile dragostei, nu trecuseră zilele în care citeam tot ce îmi cădea în mână, mă ascundeam de căldură la răcoarea casei de țară și citeam, sau mă suiam în pod, ascunsă de toți și deveneam tot ceea ce citeam, Pinocchio, zâne, cavaleri, iele, izvoare, păduri, când venea seara, ne făceam arme din crengile salcâmilor și ne duelam cu țânțarii, apoi ne chema mamaia pentru a ne răsplăti cumințenia din serile calde de început de toamnă. În fiecare seară altă răsplată, o dată un fagure auriu, altă dată un colț de lipie făcută pe vatră cu brânză proaspătă de capră, o dată o felie de pâine caldă unsă cu smântână făcută de mamaia, altă dată o crenguță cu prune vineții, sau cu renglote altoite în anii trecuți de tataia, mâna lui rămânea peste tot, chiar dacă el trecuse, frânturile din el rămăseseră încă. Mamaia nu ne lăsa să aruncăm pâine, dacă ne săturam, o mânca ea, așa învățasem de la tataia, și pâinea nu o aruncam chiar sătui dacă eram, duminica o începeam încă pregătiți de slujbă, iar restul o petreceam în odihnă, nu ne certam între noi, nu ne punea mamaia să strângem masa, nu măturam resturile, lăsam totul pentru zi de lucru, duminica o respectam așa cum o respectase tataia o viață întreagă, ca zi sfântă. Astea toate, nu se duseseră odată cu tataia, nu le venise vremea să treacă, încă ne povestea mamaia povești din vremea tinereții lui tataia, îl iertase pentru că cei din jur îl iubiseră mai mult ca pe ea, povestea și își ștergea cu marginea baticului ochii uzi, îi era dor de duminicile ei de vară cu tataia, cu oboseala căldurii, cu amorțeala amiezilor încinse, cu pământul arzând sub tălpi, povestea și ochii i se duceau departe, acolo unde nu vedea decât ea, acolo unde copilăria noastră nu avea decât doi eroi: mamaia cu tataia.
Nu-mi plăceau sfârșiturile, nici începuturile, cu alte obiceiuri, alte obișnuințe, nu aveam nevoie de nou, de altceva, nu așteptam altceva, iubeam confortul și siguranța oricărui fapt familiar, normalul.
Zilele toamnei la țară începeau cu picioare goale pe pământul uscat de soare, cu praf pe tălpi, cu apă rece, cu iaurt făcut în casă, cu lapte de capră proaspăt muls, apoi fiecare treceam la treaba lui, copiii culegeam prunele, renglotele, le scuturam peste noi, ne zbenguiam în praful dintre ramuri, râdeam, cântam. Cei mai mari, culegeau strugurii, trebuia să fie mai atenți, cârceii se alegeau și se aruncau, să nu acrească vinul, mama și sora ei, zdrobșeau strugurii în teasc, bărbații, adică tata și Nelu, unchiul meu, fierbeau țuica la cazane, iar mamaia, matroana a tot ce mișca în curte, întorcea pe plită vinetele pentru zacuscă, amesteca în chiselele cu dulceață, verifica mustul gros, dădea sfaturi pentru focul de la cazan, avea uneori timp să taie doi, trei iepuri și îi punea în tavă la fript. După amiaza ne găsea amorțiți de căldură și muncă, doar bărbații căpătau putere de copii, aburii de la cazanele de țuică, îi făceau copii de tot, se luau la întrecere cu mingea prin curte, alergau, țipau, urlau bucuria unui gol, și cei adunați la gară să prindă vreau tren, se întorceau mirați de gălăgia cu care nu erau învățați. Mamaia striga cu foc: potoliți-vă, că sunteți oameni bătrâni, mă știe și pe mine lumea în sat! Seara, epuizați, cu fața spre cer, eram copii ai lunii, urmăream stelele cum cad, cum trec, cum pulsează, prin curtea de la țară, unde nu străluceau luminile orașului, se vedeau stelele ca briliante minuscule prinse în rochii de gală, alergam printre constelații, era liniște, doar lemnele trosneau în foc, iar fumul se ridica la cer, făcându-l atent pe Dumnezeu că suntem atât de aproape de el…
Amintirile toamnei din copilărie vor rămâne colorate, cuminți în memoria mea, s-au prefăcut pe măsură ce au trecut anii, în povești de oameni mari, dar viața aștepta atunci, după colț să fie trăită, și nu în zadar, cu rost, cu dragoste și înțelepciune căpătată pe parcurs, cu emoții, cu entuziasm, și de deasupra patului, din fotografia veche de nuntă, ne vegheau doi paznici de neclintit ai copilăriei noastre: mamaia cu tataia…